Am transpirat toată până am încotoșmănat-o în combinezonul de iarnă, în scurtă, fular, căciulă, ciorapi, mănuși (cu degete!). K se ambiționează să se încalțe singură. O aștept vreo 5 min. Se sucește, se învârtește, cade pe jos, se rostogolește, se urcă în dulap și-mi face țiu de acolo, își amintește că a venit dimineața la grădiniță cu un ponei, începe să-l caute prin dulapurile altor copii. Are tot timpul. Sunt udă în spate și devin tot mai nervoasă. Îi spun că plec și chiar dau să ies. În sfârșit mă roagă să o încalț că nu poate. Ieșim. Ține morțiș să coboare singură scările umede și murdare. Deja prevăd cum se va întinde pe scările acelea, va fi toată de noroi și va trebui să alerg repede să-i ung cucuiul cu traumel. Dar nu, nu s-a împiedicat, nu a căzut, nu a alunecat. Deși era cât pe ce. Dar nu.  Merge agale, am un gentoi greu pe umeri care mă apasă. Ne prinde noaptea, am de gătit cina, o serie de tabieturi de seară ne așteaptă, îmi sar gândurile în toate părțile la ce am de făcut acasă. K parcă înadins se mișcă încă și mai încet. Îmi arată luna, mă întreabă unde e tata, ce face la „iucu” (lucru), se apleacă după un boț de gheață. Ajungem la mașină, insistă să urce singură. Doamne! Nu ajunge și nu poate să urce singură. Dar îi place să se ostenească câte un sfert de oră, ștergând mașina de noroi cu hainele. Până aici!!! Am luat-o pe sus și am urcat-o în fotoliul de mașină. Începe să urle că vroia: „sigulă! sigulă!” (singură) Cât mergem pe drum își șterge încălțămintea murdară de speteaza fotoliului din față, îi văd în retrovizor privirea tăioasă de sub fruntea plecată a supărare: Na, tie! Na! Asa-ti tlebuie. Javlă țe eți! V sare deodată: Javră înseamnă pisică! Așa spune bunica la pisică. Kira, las că ajungem acasă și te învăț cum să dai afară emoțiile. Dai drumul la apă și te uiți la ea, sau numeri până la 10, sau urmărești cu privirea țeava de gaz de la bunica Maria.