Cum m-am transformat din mamă „rea” în mamă „bună”

(din însemnările mele pe fb, în Clubul părinţilor conştienţi)

 

Fetele noastre au 3 şi 6 ani. De când s-a născut mica, i-am vorbit întotdeauna celei mai mari să fie atentă: să NU o dea jos, să NU o îmbrâncească, să NU cadă peste ea, doamne fereşte să NU o lovească, pentru că... e atât de mică şi plăpândă. Şi discursul ăsta a continuat mult timp. Timp în care mica, pe măsură ce creştea, învăţa şi exersa tot mai mult să o tragă pe cea mare de păr, să o muşte, să o lovească. Iar cea mare se lăsa muşcată, bătută, plângea, şi în cel mai bun caz se apăra. Am început să intervenim deja să „o educăm” pe mica şi să o învăţăm pe cea mare să se impună cumva. Cu toate că are un caracter puternic, atât de mult interiorizase să NU, încât, în unele situaţii părea incredibil cum un copil de 2 ani poate să îl domine fizic pe unul de 5. Câteodată rămâneam mască. Îmi dădeam seama că cea pe care o credeam mică, plăpândă şi neajutorată are de fapt multă forţă pe care o aplică în special când vrea să i se dea ceva, în mod imperativ şi urgent. Pe măsură ce o încurajam pe cea mare să dea înapoi (să nu adune în ea durere şi frustrare) intram într-o perioadă f complicată. Fetele se certau, întindeau între ele. Din frica de a nu-şi face rău una alteia îmi asumasem un fel de rol de arbitru. Mai aveam şi ideea că raportul de forţe totuşi nu e egal. E o diferenţă de trei ani. Noi, părinţii, de obicei, eram solicitaţi de una din ele să intervenim, să facem dreptate. Ei, şi aici, se începea... Niciodată, dar niciodată nu am reuşit să fim părinţii „buni”, care au soluţionat o situaţie de neînţelegere. Dreptatea noastră nu era şi dreptatea lor. Întotdeauna, dar întotdeauna, una din ele, sau chiar amândouă, se supărau pe noi. Şi noi până la urmă eram vinoveţii. Până când într-o zi, soţul îmi zice: Să le lăsăm să se bată, nu mai intervenim când ne cheamă. Aşa şi le spunem: vă lămuriţi singure între voi. Acum noi suntem părinţii „buni” care consolăm pe câte una, când de obicei vin la noi, după ceartă. Consolăm, validăm, explicăm. Cea mare şi-a recucerit locul, întâietatea. Cea mică, mai are o frustrare în plus, la cele pe care le avea: nu mai trage liber în dreapta şi în stânga pentru că a înţeles că sora mai mare poate da înapoi, şi forţa ei poate fi mai mare.