Librăria "Junimea", Iaşi_21.04.2010

Zilele Literaturii Române la Chişinău_21.05.2010

Lecturi urbane_21.05.2010

"Moldova Socialistă"... în mâinile mele!

pleci

se apropia un tsunami
şedeam ca peştii cu capetele ascunse în pietre în acelaşi acvariu
spongioasă absorbantă totală frica ni se înmulţea
încât pereţii sticloşi ai vasului i se întindeau ca o piele
pe suprafaţa căreia luneca înmulţindu-se în cădere iar şi iar
ca-ntr-un carusel roata dracului
ştiam că va veni îl aşteptam
cu capetele ascunse în pietre să nu ne vedem ochii exasperaţi
nu se mai punea problema cine pe cine iubeşte
cu ce măsură dar să supravieţuim cumva în trei
dacă acest tsunami nu l-am provocat chiar noi
zvâcnind prea mult din aripi
o dragoste care ne ajunge din urmă ouroboros
când am ieşit din cafenea ştiam că nu o să ne vedem curând
nu va mai veni nimeni în locul acesta amenajat pentru moarte
poate ne va scoate o mână din acvariu M şi acesta va rămâne
pur şi simplu verde cu alge şi pietre adormite înainte de furtună

îţi lunec ploaie pe impermeabil

Zilele Literaturii Române la Chişinău

nocturnă

semiîntunericul avansa ca o râie de piele
ca o tuse ce-mi strângea de fiecare dată tot mai apăsat
respiraţia viscerele
când mi s-a mulat smoală topită pe corp
era deja un întuneric neîndoios
un corset încins
tot corpul îmi devenise talie!
până ai început să-mi ieşi aburind din trup
împrejmuindu-mă cocon jur împrejur
nu-ţi mai rămase acolo barem umbra numele
erai tot în afară un aer
şi negăsindu-ţi loc pe obiectele din jur
ai început să te comprimi subtilizezi
piţigăind psihotic
te-am apucat cu două degete şi ţi-am trecut fiinţa
subţire cât un fir de aţă
printr-o gămălie de ac
să-mi cos urechile

brânză şi dragoste

trăieşte trăieşte! fâlfâie cuvintele lor în urma mea a rămas bun –
un stindard arborat de ochii lumii
căci mi-o spun într-un mod în care mi-e greu să o fac
atât cât să mă simt vinovată
numai ei ştiu ce au în vedere când insistă
să nu trăiesc de capul meu ci în rând cu lumea
trăieşte trăieşte!
dar pe din spate ideile lor mă doboară
şi-mi leagă picioarele!
vei alege până vei culege vei rămâne fată bătrână
după 25 nu se mai uită nimeni la tine
vrei să ne superi de moarte
Doamne, păzeşte-mă de gândurile părinţilor
Doamne, păzeşte-mă de gânduri
Doamne, păzeşte-mă de!
când s-au speriat că vin tot mai rar pe-acasă
la plecare azi tata m-a îmbrăţişat cumva concentric
drum bun şi... cât mai multă brânză şi dragoste!

Clubul de lectură "Institutul Blecher"_28.04.2010

Seară poetică, Vasile Romanciuc_18.02.2010

invazie

dacă deschid această uşă îi vezi pe ami mohamed şi tania
unul condimentează carnea
tania taie varză pentru salată
celălalt curăţă cartofi
fiecare face câte ceva pentru un scop comun parcă sunt
comunişti
ami nu-şi cumpără maşină ca să nu şi-o deterioreze
pe străzile chişinăului
are agăţat pe uşa balconului harta 1:1 a israelului
iar deasupra ei spânzurat un schelet fosforescent
a cărui semnificaţie n-o înţelege niciun prieten
decât tania iubirea lor începe în lumina asta difuză
symbol of occupation
a ceea ce au mai intim
dar dacă mă mai reţin un pic nici uşa nu va
mai trebui să o deschid
mirosul puternic de carne..ncins..aburindă
va ieşi printre crăpăturile uşii
ne va lua în posesiune minţile inimile blocul oraşul
încât nu vom reuşi să fugim pe aceste străzi perforate
ca şi în ’40 când a venit urss-ul

proximitate

de parcă ne-am fi spălat din acelaşi tub de pastă
pe dinţi cu aceeaşi periuţă
ne-am fi ţinut de mână în timp ce traversam un pod înalt
şi frica de înălţime ne tremura sub o piele comună
atât de aproape încât nu ajung să te ating
spaţiul
plastilină bine încălzită suficient încălzită
ne încolăceşte de jur împrejur trupurile
crisalidă
suspendaţi de-o singură pereche de aripi
unul în hăul necunoscut al celuilalt

confruntare

eu tot sunt cu apucături ca
tine îmi urlă într-o zi
se întâmpla de ziua mea
când casa era plină de oaspeţi
să lipsesc dar tu eşti
capră adevărată uite cum
o iei razna te smuceşti
dintr-un gard în altul nici
să vorbim liniştit nu se
poate o să mă aduci
la infarct cine să te mai
iubească m-ai găsit pe
mine prostul aveam căştile
în urechi mozart frângeam
câte o tabletă de ciocolată
cu fiecare cuvânt că degete
nu mi-ar fi ajuns nu
mă simţeam vinovată cum
şi-ar fi dorit îl încolăceam
tandru intens cu privirea dacă
mă încordam un pic l-aş
fi făcut ţăndări

Mască peste mască

Există o mulţime de oameni, şi încă şi mai multe feţe, căci fiecare are mai multe feţe. Sunt oameni care poartă aceeaşi faţă de ani de zile. Ea se uzează, desigur, se murdăreşte, se rupe pe la încreţituri, se lărgeşte ca o mănuşă purtată în călătorie. Sunt oameni simpli, economi; n-o schimbă, nici măcar n-o dau la curăţat. E destul de bună, cred ei. Şi cine ar putea să le demonstreze contrariul? Dar pentru că au mai multe feţe, se pune întrebarea ce să facă cu celelalte? Le păstrează. Le vor purta copiii lor. Se poate însă întâmpla să şi le pună şi câinii lor. De ce nu. Faţa e faţă.
Alţii schimbă feţele una după alta cu mare iuţeală şi le uzează. La început li se pare c-ar avea destule, pentru totdeauna, dar abia ajung la patruzeci de ani şi iată: o pun pe ultima. E tragic, desigur. Nu sunt obişnuiţi să-şi cruţe feţele, ultima se deteriorează în opt zile, are găuri, în multe părţi e subţire ca hârtia. Apoi, după un timp, iese la iveală stratul de dedesubt, nefaţa, şi ei o poartă pe aceasta.

Rainer Maria Rilke, Însemnările lui Malte Laurids Brigge

Daoism şi putere

Neştiutorul este adânc, iar ştiutorul rămâne la suprafaţă; neştiutorul ajunge înăuntru, ştiutorul rămâne în afară. Neştiutorul e de fapt ştiutor, iar ştiutorul neştiutor. Dar cine oare stăpâneşte ştiinţa de a nu şti?

Cel ce dă formă celor înzestrate cu formă este el însuşi lipsit de formă.

Aici jos, toată lumea ia frumosul drept frumos şi în asta îşi are obârşia urâtul,Toată lumea ia binele drept bine şi aşa se naşte răul.

Lao Zi, Lao Zi şi puterea daoismului

Despre suferinţă

Caracterele care se lasă înfrânte de fleacuri sunt cele mai apte să primească marile lovituri. Trăiesc în atmosfera de tragedie mult mai uşor decât cei energici. Şi-au cheltuit repede rezerva lor de suferinţă şi merg mai departe. A te obişnui să consideri orice zgârietură un necaz, îţi dă tărie când te loveşte o mare şi adevărată nenorocire.

Când se întâmplă o nenorocire:
„optimismul înflăcărat” suferă cumplit,
„cel căruia lucrurile-i merg prost” suferă aşa şi aşa,
„pesimismul total” se bucură pentru că a avut dreptate.

Pentru a nu suferi trebuie să te convingi că totul e suferinţă. Pentru a nu suferi trebuie să suferi. Adică: trebuie să accepţi suferinţa. Dar „a accepta suferinţa” înseamnă „a cunoaşte o alchimie prin care noroiul să se prefacă în aur”.

Cesare Pavese, Meseria de a trăi

Relaţii umane versus Dumnezeu

Universul meu este lipsit de Dumnezeu. În acest univers oamenii se creează reciproc. Văd dependenţa omului de un alt om, privesc omul într-o continuă relaţie creatoare cu ceilalţi, pătrunzând „în ceilalţi” şi dictându-le sentimentele „cele mai personale”.
Ca artist m-am străduit întotdeauna să scot în evidenţă „sfera interumanului”, care în Cununia, de pildă, creşte până la dimensiunile unei forţe creatoare superioară conştiinţei individuale – unica divinitate accesibilă nouă. Lucrurile se petrec astfel, pentru că între oameni ia naştere Forma, care determină pe fiecare om în parte. Sunt ca o voce în orchestră, nevoită să se armonizeze cu sonoritatea acesteia, să-şi afle locul propriu în cadrul melodiei; sau ca un dansator pentru care mai important decât ce dansează este să se unească integrându-se cu ceilalţi în dans. De aici decurge că nici gândul meu şi nici sentimentul meu nu sunt cu adevărat libere şi personale; gândesc şi simt „pentru” oameni, ca să mă potrivesc cu ei; şi mă deformez ca urmare a acestei supreme necesităţi: de a mă armoniza cu alţii în Formă. (...)
Nu pierdeţi un timp preţios luându-vă la întrecere cu Europa – niciodată n-o veţi ajunge din urmă, nu încercaţi să fiţi nişte Mattisse polonezi, din lipsurile voastre nu se va naşte un nou Braque. Mai degrabă loviţi în arta europeană, fiţi cei care o demască, în loc să vă căzniţi a urca spre o perfecţiune străină, încercaţi mai degrabă să dezvăluiţi imaturitatea Europei. Străduiţi-vă să vă organizaţi adevărata voastră sensibilitate, ca să dobândească o existenţă obiectivă în lume, găsiţi teoria conformă cu practica voastră, făuriţi o critică a artei pornind din punctul vostru de vedere, creaţi o imagine a lumii, a omului, a culturii care să vă fie proprie şi conformă cu voi – după ce veţi zugrăvi acest tablou nu vă va fi greu să pictaţi altele.


Witold Gombrowich, Jurnal

Adevărul desfiinţător

Dacă ar exista un om care să îndrăznească să spună tot ce-a gândit despre lumea asta, nu i-ar rămâne nicio palmă de pământ pe care să stea. Când apare un om, lumea îl zdrobeşte şi îi frânge şira spinării. Mereu rămân prea mulţi stâlpi putrezi în picioare, prea multă omenire infectată pentru ca omul să mai poată înflori. Suprastructura este o minciună, iar temelia o nesfârşită spaimă zguduitoare. Dacă, o dată la un secol, apare un om cu o privire disperată, hămesită, un om care ar vrea să întoarcă lumea cu susul în jos, ca să creeze o nouă rasă, iubirea pe care el o aduce lumii este schimbată în fiere şi el devine o plagă. Dacă din când în când descoperim nişte pagini care fac explozie, pagini care sfâşie şi ard, care smulg gemete, storc lacrimi şi blesteme, aflaţi că aceste pagini îi aparţin unui om pus la zid, un om a cărui singură apărare sunt cuvintele, şi cuvintele lui sunt totdeauna mai puternice decât povara mincinoasă şi zdrobitoare a lumii, mai puternice decât toate instrumentele de tortură şi roţile inventate de laşi pentru a zdrobi miracolul personalităţii. Dacă un om ar cuteza vreodată să traducă tot ce zace în inima lui, să ne pună sub nas tot ce înseamnă experienţa lui, adevărul lui adevărat, cred că lumea s-ar face bucăţi şi niciun zeu, niciun accident, nicio voinţă n-ar mai putea vreodată să adune la un loc bucăţile, ţăndările, atomii, elementele indestructibile ce au fost folosite pentru a făuri lumea.

Henry Miller, Tropicul Cancerului