26 aprilie 2011

savoir-vivre

Când nu scriu, trăiesc. Trăiesc oricum, de fapt – o buruiană sălbatică pe marginea apei curgătoare. Dar mă întreb dacăceea ce nu poate fi scris merită oare să fie trăit. Mă refer la Paștele ăsta petrecut în muzeul Orsay, cu Monet, Manet, Courbert, Rodin, Toulouse-Lautrec, Sisley, Degas, Gauguin, Renoir, Van Gogh, P și alții, și alții... turiști, cunoscuți sau... artiști. Prietenul meu Miller, văd că a pățit-o și el dacă și-a pus problema scrisului dans le ville de tous les plaisirs, mă liniștește că la Paris nu ai nevoie de stimuli artificiali pentru a crea. Atmosfera e plină de creație. Dimpotrivă, trebuie să te ferești să nu faci overdoză de stimuli... Intr-adevăr, aici orice te poate dispersa, acapara. Definitiv. Și pentru că vreau să mă concentrez în jurul acestui muzeu, notez aici că a fost inaugurat în 1900 ca... gară. Chiar seamănă cu o gară. Doar că una etajată prin părți, imensă.

Mai bine de jumătate de secol a avut destinații diverse: centru de găzduire pentru refugiați, decor pentru un film de O. Welles, gazdă pentru un teatru... Scapă de demolare ca prin minune. E de fapt muzeul impresioniștilor, dar găsești aici, clasificate pe săli, mișcări artistice pre și post impresioniste: neoclasicismul, romantismul, academismul, naturalismul, simbolismul, realismul... Rândul vizitatorilor, chiar la prima oră, dacă ar fi într-o linie dreaptă, deja ar traversa Sena, le Jardin de Tuileries și hăt... Personal, în lipsa unor senzații și repere spațiale exacte, pot exagera în această privință, dar de data asta P a calculat, cu ochiul lui de șoim. Deci, mă puteți crede. P poate cântări cu privirea păsările în zbor, poate aprecia distanța avioanelor de deasupra capetelor noastre, puterea zgomotului motoarelor vehiculelor de pe stradă, poate capta mirosurile de peste două cariere, poate intui ce fac vecinii de vizavi decodificând zgomotele de peste perete. E numai „potențialitate”. De aici îi vine și numele. E numai văz și auz. E bun de prozator vreau să zic.

Invitația dl N, a dnei C. În sfârșit, clădirile astea de locuit, burgheze, cu balcoane cu flori și geamuri generoase, care-mi rămâneau inaccesibile și pe care le admiram până acum din exterior, le-am văzut și din interior. Le-am deschis, le-am fotografiat, le-am închis, iar le-am deschis și mișcarea asta, s-ar părea mecanică, mi-a întărit sentimentul realității, m-a convins că lucrurile mi se întâmplă cu adevărat.
Mme D ne-a invitat la Café de Flore, cu un interior în stil art déco. Dar nu asta-i important, ci mirosul istoriei care te învăluie: e legendara cafenea în care Sartre, Beuavoir și alții și-au scris cărțile. La doi pași, o alta, Les Deux Magots – în secolul 19, un centru al vieții literare. Aici se întâlneau Mallarmé, Gide, Verlaine, Camus și desigur Sartre cu Beauvoir... Mă așteptam să văd o cafenea de lux, dar ambele, la prima vedere... sunt aproape ca toate celelalte.


Cartierul Marais, în Evul Mediu, a fost proprietatea Ordinului Templierilor. Eco scrie despre acest cartier, despre Ordin, în „Pendulul lui Foucault”, doar că ceea ce pare la el... speculații literare e de fapt, documentare istorică. Ca și în... „Cimitirul din Praga”, de altfel. Azi, Marais e cartierul turiștilor rătăciți, evreilor ortodocși, al gaylor și lesbienelor. De la cavalerii Templului, de la călugării medievali până la les mauvais garçons (denumirea unei străzi din cartier) de azi, e o distanță, antipodică la prima vedere. În realitate, picturile de epocă, litografiile istorice, surprind templierii călare câte doi pe un cal, identificați cu un cuplu.
Apropo de denumiri (de străzi, localuri). Majoritatea au o legendă. Dar dacă nu-i legenda, cel puțin e ingeniozitatea minții și a limbii: Restaurant des enfants perdus, Un chien au Marais, Un chien qui fume, Le Dos de la baleine, Le Bistrot du peintre, Jadis et Gourmand, Café des Lettres, Je Thé... me, Au Moulin de la Vierge, A Priori Thé, Le Train Bleu...
Bere și bărbați. Multă bere și mulți bărbați. După cum se vede din fotografie, nemaiîncăpând în local, berea și bărbații se revarsă pe stradă, în lungul berăriei. Iar vizavi de acest local, e o... biserică. Goală și tăcută.

-->
Librăriile în Marais lucrează până târziu. La intrare în una am citit: Les mots à la bouche. Cuvinte la gură, s-ar traduce? Mi se face gura... cuvinte?

4 comentarii:

  1. PARISUL pentru asta e făcut: să-l descoperi, să-l cunoşti. De fapt, să cunoşti LUMEA pentru că Parisul e Lumea condensată. Lumea cea adevărată, "literară şi artistică", în care ficţionarul face parte din joc. Mai bine zis, realul e (doar) parte a ficţionarului.
    Parisul e şi pentru A VĂ CUNOAŞTE PE VOI, ÎNTRE VOI, or, cea mai bună cunoaştere se produce într-un mediu extremal, iar Parisul în acest sens concurează junglele ecuatoriale şi gheţarii de la poluri.
    Dar Parisul e şi pentru a te cunoaşte pe tine. Mă bucur că, oricât de caloric, e digerabil pentru tine. Pentru pofta ta nebună de cunoaştere e chiar mâncarea pe potrivă. Noroc că a trecut postul mare!

    Invidiosul

    RăspundețiȘtergere
  2. Într-adevăr, cunoașterea funcționează în toate direcțiile. Mai ales pentru că e și conștiința timpului limitat. Și atunci... la galop! Ca să reușești să muști din cât mai multe, să înfuleci pe nerăsuflate. De digerat o vei face acasă, când revii.

    RăspundețiȘtergere
  3. pe langa faptul ca da, trezesti amintiri, cu aceasta postare :), voiam sa spun ca sunt multe care nu pot fi scrise si merita traite, sunt acele momente perfecte, ce nu mai au nevoie de punere in discurs, de captare altfel decat asa cum deja se intampla inauntru. momentele de preaplin si atat de intime incat nu pot trece nici macar in cuvant.

    dar sunt sigura ca nu sunt singura care crede asta :)

    zile frumoase pe mai departe, pe oriunde te-ai preumbla...

    RăspundețiȘtergere
  4. Mulțumesc!
    Da, eu un fel de memorie... nescrisă, nepovestită, nevorbită, care se depozitează undeva latent...

    RăspundețiȘtergere