matrioșca

Și câinii au nevoie de un pic de noroc. Mă prinde gândul când văd cățeaua asta roșcată, grasă, cu țâțele proeminente uitându-mi-se fix în ochi - nici măcar la bucățica de plăcintă din mână sau la felia de carne din furculiță - de parcă ar vrea să mă hipnotizeze. Vrea să mă facă să cred că de fapt nu mâncarea o interesează. Îi încerc sinceritatea făcându-mă că scap ba o bucată de ou, ba o bucată de pârjoală. Desigur că nu rezistă. În schimb, când mă fac a scăpa câte o bucată de pâine, rămâne neclintită pe poziții. Când mă plictisește jocul, cățeaua se postează strategic în fața altui comesean și aplicând aceeași tactică a privitului sincer în ochi și a cozii tremurânde se căpătuiește cu alte bucate. Iar toate astea de departe nu se compară cu nimic. Cu atât mai mult cu faptul că scriu despre ea pe blog. Când e vorba de noroc.

Îl mai rog odată să-mi povestească despre vacile din Elveția. Sunt niște vaci fericite. Și când zice asta, garnisind descrierea cu detaliile anturajului, sunt tentată să-mi doresc să fiu pur și simplu o vițică pe pășunile mănoase ale Elveției. Și el, evident, vițelul meu. Dar nu sunt decât o... matrioșcă. Și în scurt timp matrioșca nu va mai putea ascunde că e matrioșcă.