Sunt capodopera părinților mei. Pentru mămica - cea mai autentică poezie pe care-a citit-o vreodată, pentru tăticu' - cea mai temeinică cercetare înfăptuită. Dacă până acum erau doar un cuplu, prin mine au devenit rude de sânge. La prânz, am tras cu urechea și am auzit ce vorbeau: „Ce tot umblam noi căutând, bezmetici, împiedicându-ne unul de altul, ștergându-ne umăr de umăr pe la lansări de carte și... nimic? Nicio scânteie! Trebuia să ne apuce cineva de urechi, să ne ciocnească cap de cap și să ne spună că suntem perechea potrivită. Știi, așa cum bunelu' își ducea vaca la buhai pentru câteva zile, iepuroaica la iepuroi. Le lăsa acolo, și pe una și pe alta, câteva zile și așa le făcea... lipeala, împerecherea!” Am învățat deja să deschid și să închid pumnul și mi-am făcut ocupație din a boxa. Mămica zice că sunt cam matinală și nu prea înțelege ce tot fac permanent cu mânuțele. Iar eu pictez, creez, scriu, construiesc, modelez... De asta și am poftă mare de mâncare. Tăticu' are obiceiul să-i ridice dimineața picioarele în sus, când noi încă lenevim, și gestul ăsta tare ne mai enervează și tăbărâm peste el cu pernele. Hârjoneala asta, sfârșită cu o trântă pe cinste corp la corp, înlocuiește mămicăi gimnastica pe care i-a recomandat-o medicul. Dar despre medici, altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu