era să întârzii la atelierul ținut de Radu Vancu

Când P e plecat nu deschid ușa nimănui. Nu invit pe nimeni. Nu aștept pe nimeni. În majoritatea cazurilor, cei care sună la ușă, sunt cerșetori - de cele mai dese ori obraznici și nemulțumiți că banii pe care li-i dai sunt... puțini, tot trăgând cu coada ochiului să vadă ce ai prin apartament, propovăduitori ai diferitor religii care nu se lasă duși cu una cu două, sau sectoriști care au nevoie de datele de la contor și care ar putea să lase un bilițel în ușă cu un număr de telefon la care să-i contactezi. De data asta parcă mă mănâncă palmele să merg să deschid. Descui prima ușă, descui a doua, ies în antreu și fac cum m-a învățat P. Întreb cine e. Vecina Zosea!, aud o voce cretină, dar cretină, nu inventez. Nu cunosc decât vecinul de sub noi, în crengile la balconul căruia mai pică lenjeria atârnată la uscare, fiind nevoită astfel să socializez. Putea să-mi spună că e Ileana sau Matroana, pentru că ar fi însemnat același lucru - o necunoscută. Stau descălțată în prag, ținând ușa cu o mână, gata oricând să o închid la repezeală dacă îmi va părea ceva suspect. În zece minute ar trebui să ies dacă vreau să ajung la timp la atelierul ținut de Radu Vancu, la Hasdeu. Dar femeia e pusă pe povestit. De la un capăt la altul - tooooată povestea ei. Sacadat și foarte emotiv. Cu lux de amănunte. Cum s-a întors acum 2 săptămâni din Moscova, unde a lucrat contabilă la o mănăstire care distribuia chifle. N-am prea înțeles cui împărțeau pâinișoarele și nici dacă erau gratis sau... Bănuiesc că erau cu plată. Altfel, mănăstirea de ce ar mai fi avut nevoie de un contabil? Banii pe care-i câștiga îi trimitea acasă soțului ca să facă reparație, dar el și-a găsit între timp o iubită în care-i investea și la care pleacă și acum, în prezența ei, câte două-trei zile. Îmi cere cheia de la depozitul comun. Îmi zice că nu vorbește cu soțul, de asta nu poate să-i ceară cheia, ci numai se ceartă din când în când. Mă scuz că... trebuie să ies în oraș, iar doamna, foarte bucuroasă îmi zice că și ea merge într-acolo și că mă poate aștepta. Îmi trag scurta pe mine, îmbrăcată cum sunt, de casă. Salt în cizme. Ei, nu chiar salt! Locuitoarea apelor, din burta mea, nu-mi permite. Îi place să mă mișc lin ca o lebădă pe ape, altfel se revoltă și face scandal. Și ieșim, iată, ca două prietene din bloc, doamna Zosea trăncănind și gesticulând aprins cu sacoșa. Îmi amintesc că balconul de vizavi parcă-i o magazie, cu diverse lemne, ferestre, cratițe, adunate toate una peste alta. De câteva zile observam parcă o arătare de femeie care se retrăgea stingherită după pereți ori de câte ori o surprindeam. Până ajungem la Studenților, îmi urează de sănătate și de familie trainică. Zice că ne urmărește prin geamurile balconului cum dejunăm, prânzim, cinăm - azi și mâine și poimâine... și trăiește cu fericirea noastră. S-a oprit la biserică să aprindă o lumânare. Eu am luat 110. Un atelier fain de la care m-am aprins și mai tare. Să scriu. Dar mi-am și notat toate titlurile de cărți la care-a făcut referință. Să le citesc. Molipsitorul de Vancu!