În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.
(...) un autor scrie excelent cât timp e prieten cu cineva. Când se ceartă cu el, începe subit să scrie prost. Dacă se reîmpacă, să vezi minune că scrie iar grozav, ba chiar mai bine ca înainte! Așa că veți auzi mereu voci care laudă cărțile mele de până la un anumit moment, și deplâng apoi decăderea mea de acum.
(...) „Zilele culturii călinesciene”. La doi pași de mine erau Nichita Stănescu și Sorescu, nimeriți, se pare, prima dată față-n față de când Sorescu scrisese foarte ironic și acid despre „Epica Magna”: spusese despre coperta ei că e ca o cutie de bomboane, iar conținutul - așijderea. Iar acum Nichita îl prinsese de braț și-i zicea: „Băi Marine, am ajuns noi să ne-njurăm între noi, bre? Noi, care putem să ne c... în ea de literatură română?”
Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine
Mi-a plcăut această carte. Așteptam să-i descifrez titlul. Pur și simplu mă bloca, nu-mi permitea multe interpretări. Primul fragment l-am notat și eu în caietul meu de lectură. Cred că e avantajoasă chestia cu blogurile,citind fragmente din cărți bune.
RăspundețiȘtergere