Voica și-a inventat niște prieteni imaginari. Bate-palmă, Bobiță și Ok. De câteva zile umblă prin casă și vorbește cu sine, se joacă cu aerul. Îl prinde în mâini, îl modelează, îl așează în forme închipuite, îi povestește diverse despre noi (părinții ei și Kira). Îi aduce la masă să mâncăm împreună, îi culcă, îi scoală, îi spală și... se joacă muuult împreună. Kira se înfurie de fiecare dată când o vede iar jucându-se cu Bate-palmă, Bobiță și Ok. „Omoară-i! Omoară-!”, aleargă după Voica prin casă. „Vreau să te joci cu mine, nu cu ei! Eu sunt sora ta!” Plină de suferință, acum câteva minute, Kira se retrage într-un colț să-și inventeze și ea un prieten imaginar. Ca să se răzbune, o aud că-i strigă Voicăi: „O să-mi inventez o soră!!!”

Voica a insistat în numele Kirei să nu doarmă la amiază. Fie. Dar vă culcați la 8! Au inventat o instalație. Dar mai întâi au făcut un castel din toate pernele din casa, cu pereți din cărți. Din castel iese o sfoară care trece prin manerele ușilor de la baie, dormitor, bucătărie și se termină în mânerul ușii de la bibliotecă. La capătul sforii stă bine legată o brățară de metal. Prințesele trag de sfoară și brățara lovește în ușa bibliotecii, unde stăm noi, servitorii, adica eu și Petru (ni s-a atribuit acest rol și am fost anunțați). Servitorii trebuie să iasă la semnalul prințeselor și să le deservească (de obicei, cu ceva gustos de mâncat sau băut și să le citească câte-o poveste din vreo una din cărțile pe care prințesele le aleg din pereții castelului). Peste câteva ore, când am simțit că mă sufoc, și de jocul ăsta în care nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să joc, și de castelul care ocupă tot salonul, și de ușile blocate de instalație, am încercat să-mi revendic spațiul și să formulez clar că toată... harababura asta trebuie strânsă. Ei, și s-a început: că noi părinții nu avem imaginația copiilor și nu putem inventa lucruri noi și nici copiilor nu le dăm voie, că ele au muncit mult să facă castelul și instalația, dar pe noi ne interesează doar curățenia. Eheee... De-acum mai bine mă sufocam... decât să mă simt o mamă incapabilă să înțeleagă nevoile copiilor... În gând, mă mai consolam cu ideea unei zile mai scurte... și că se vor culca mai devreme cum ne-am înțeles. Dar s-au culcat ca de obicei... cică Kira a ațipit preț de-o poveste, când partenerul meu servitor, citea în castel.

Viaţa în 2 versus viaţa în 4
(din însemnările mele pe fb, în Clubul părinţilor conştienţi)
 
Multe se schimbă într-o relaţie odată cu apariţia copiilor. Distanţele dintre soţi în primul rând. Calitatea lor. Ritmul cu care trăieşti. Mă uit la sms-urile noastre de înainte de apariţia copiilor, garnisiste cu drăgălăşenii şi pupici. Doamne, aveam tot timpul din lume! Şi toată zăbava de a fi romantică. De a gândi şi organiza cine cu lumânări, ieşiri cu barca şi altele. Nu-i nicio pagubă, fac şi acum cine cu lumânări, dar, de obicei, acestea sunt răsturnate, picurate pe covoare, odată era să facem un incendiu, se aprinsese pervazul. Nici la barcă nu am renunţat, chiar dacă stau stresată şi ţin, cu dreapta o fată, cu stânga pe cealaltă, iar barca noastră nu mai pluteşte lin, ci mai mult se zgâlţâie. Sms-urile au devenit sumare şi la obiect, în genul: „cumparaturi: cireşe, pâine, lapte, unt”- „ok. vin la 6.” Şi ce e rău în asta? Timpul trebuie preţuit. Toate ce ni se întâmplă şi ce trăim sunt de-ale vieţii în patru şi au o altă frumuseţe decât cea cu care eram obişnuiţi. 

Cel mai frustrant pentru omul meu a fost că a trebuit să împartă patul cu copilul în anumite perioade. Pikul a fost când mi-a declarat într-o zi: Alege, ori eu ori copilul! Să aleg între un bărbat de 42 şi un copil de 2. Habar nu aveam ce şi de ce să aleg. A fost o perioadă luuungă de multă luptă pentru „mamă” între copii şi tată, multă echilibristică din partea mea, să nu cad, într-o parte (spre care aveam o predispoziţie naturală) sau în alta (în defavoarea copiilor). Dormitul pe covor, jos în bibliotecă, a omului meu, da, tatăl copiilor, în semn de protest. Faza învinuirilor „copiii ne-au stricat viaţa intimă”. Toate astea până la urmă ne-a împins nu ştiu cum să ne reinventăm. La alte ore ale zilei. În condiţii neobişnuite. Să găsim şi să învăţăm alte forme ale exprimării iubirii şi afecţiunii. Viaţa în patru nu e mai bună sau mai rea decât cea în doi. E pur şi simplu altfel. Atât de altfel şi de a noastră, că nu ne-am putea imagina (oricâte amintiri duioase am avea despre cândva), să fim iar, doar în doi. Pentru că ar fi atât de fără de sens.

Cum m-am transformat din mamă „rea” în mamă „bună”

(din însemnările mele pe fb, în Clubul părinţilor conştienţi)

 

Fetele noastre au 3 şi 6 ani. De când s-a născut mica, i-am vorbit întotdeauna celei mai mari să fie atentă: să NU o dea jos, să NU o îmbrâncească, să NU cadă peste ea, doamne fereşte să NU o lovească, pentru că... e atât de mică şi plăpândă. Şi discursul ăsta a continuat mult timp. Timp în care mica, pe măsură ce creştea, învăţa şi exersa tot mai mult să o tragă pe cea mare de păr, să o muşte, să o lovească. Iar cea mare se lăsa muşcată, bătută, plângea, şi în cel mai bun caz se apăra. Am început să intervenim deja să „o educăm” pe mica şi să o învăţăm pe cea mare să se impună cumva. Cu toate că are un caracter puternic, atât de mult interiorizase să NU, încât, în unele situaţii părea incredibil cum un copil de 2 ani poate să îl domine fizic pe unul de 5. Câteodată rămâneam mască. Îmi dădeam seama că cea pe care o credeam mică, plăpândă şi neajutorată are de fapt multă forţă pe care o aplică în special când vrea să i se dea ceva, în mod imperativ şi urgent. Pe măsură ce o încurajam pe cea mare să dea înapoi (să nu adune în ea durere şi frustrare) intram într-o perioadă f complicată. Fetele se certau, întindeau între ele. Din frica de a nu-şi face rău una alteia îmi asumasem un fel de rol de arbitru. Mai aveam şi ideea că raportul de forţe totuşi nu e egal. E o diferenţă de trei ani. Noi, părinţii, de obicei, eram solicitaţi de una din ele să intervenim, să facem dreptate. Ei, şi aici, se începea... Niciodată, dar niciodată nu am reuşit să fim părinţii „buni”, care au soluţionat o situaţie de neînţelegere. Dreptatea noastră nu era şi dreptatea lor. Întotdeauna, dar întotdeauna, una din ele, sau chiar amândouă, se supărau pe noi. Şi noi până la urmă eram vinoveţii. Până când într-o zi, soţul îmi zice: Să le lăsăm să se bată, nu mai intervenim când ne cheamă. Aşa şi le spunem: vă lămuriţi singure între voi. Acum noi suntem părinţii „buni” care consolăm pe câte una, când de obicei vin la noi, după ceartă. Consolăm, validăm, explicăm. Cea mare şi-a recucerit locul, întâietatea. Cea mică, mai are o frustrare în plus, la cele pe care le avea: nu mai trage liber în dreapta şi în stânga pentru că a înţeles că sora mai mare poate da înapoi, şi forţa ei poate fi mai mare.

Jocuri cu subtext social
(din însemnările mele pe fb, în Clubul părinţilor conştienţi)
 
În loc de introducere: am un bzâc legat de jocurile copiilor. Imi place sa-i urmăresc cum se auto-organizeaza si isi distribuie rolurile in joc, uneori imitand in miniatură lumea noastra (a maturilor), a relațiilor pe care le vad in familie, alteori raman surprinsa de cata maginație debordeaza si feluri diferite de a vedea si folosi obiectele/lucrurile (uneori cele mai banale: bete, pietre, frunze s.a.) si cum creaza o lume numai a lor.

Tot jocurile sunt un indicator de satisfactie al fetelor mele la gradi. Cea mai mare (6 ani) a avut perioade in care plângea diminețile ca nu vroia la grădiniță (eu ziua - plină de remușcări și vinovăție ca totusi am dus-o; la tot soiul de sentimente de vinovăție fata de copii eu sunt mesterita mare!), iar cand mergeam sa o iau ma mai ruga sa o astept ca mai vrea sa se joace. Si asta era constant. Pana am inteles ca ei nu ii place doar prima jumatate la grădiniță, cand copiii fac activități si programul e mai rigid, iar după-amiază cand sunt lăsați să se joace liber si sa se auto-organizeze pe grupuri dupa "atractie" si plac, se simte minunat. 

Suntem pentru o perioada la București. O intreb pe cea mai mare care sunt jocurile preferate ale copiilor de la noua grădiniță, în ce se joaca. "Leapsa, Sticluța cu otravă, Cât e ora lupule si... Mama cu bâta". Mama cu bâta? Tu stii ce-i asta "bâtă"? (pe langa faptul ca remarc ca toate jocurile sunt cu alergat, ceea ce nu prea agreez, dar ... poate nu inteleg eu ceva) "Nu." Si cum va jucați? "Cineva este mama si face asa cu pumnul: sus-jos si aleargă după copii sa-i lovească. Dar nu tare. Numai asa, sa-i atingă." Chiar? Imi imaginez o mama imensă, enormă, fluturandu-si pumnul in semn de amenințare. Dar e doar in imaginația mea. Voica imi povestește despre acest joc cu lejeritate si amuzament. Chiar simt in cuvintele ei o anumită căldură. Nu stiu cine a inventat jocul, cum s-a reverberat si intrat în anumite medii de copii, dar imi dau seama ca jocul care imi parea la inceput oribil ar putea fi terapeutic pentru multi dintre ei.

Mama, vreau să studiez florile, să călătoresc în diferite ţări şi să descopăr locuri pe care nimeni nu le ştie! Şi în timp ce-mi zice V toate astea plină de entuziasm, se întoarce şi vede un gândac de bucătărie. Mamaaaa, un gândaaac! Mă tem! Mi se agaţă de gât şi-şi ridică genunchii la gură. Ah, mica mea exploratoare şi cercetaşă, pornită în lumea mare! Ah, voi, simpatici gândaci de bucătărie, câte manifestări temerare de copii aţi curmat?...