planeta moldova

În mintea moldoveanului legumele, verdeața și salata sunt pentru vaci.

Mătușa L nu-și imaginează cum să meargă la wc în casă și pentru nimic în lume nu ar schimba groapa improvizată în fundul grădinii, cu acoperișul și pereții asemănători casei purcelușului Nif-Nif. Ei bine, nu chiar din paie, ci din ciocleji.

De 6 ani M încearcă diverse tratamente pentru că-și dorește un copil. Cândva în copilărie, începuse să coase o broderie cu doi „tigrișori” pe care a lăsat-o neterminată. Din cauza aceasta crede că nu poate avea copii. Am intrat pe la ea să cumpăr ciuperci și prima dată am văzut-o emanând fericire. Cu o mână îmi punea legumele în sacoșă - repede-repede!, cu alta ținea strâns ațele și broderia. Am întrerupt-o. Broda cu zor.

În faţa unei şcoli. Până nu au murit doi tineri în locul acela, spulberați de o mașină, autoritățile nu au aplicat marcajul de traversare regulamentară a străzii pentru pietoni.

În timp ce achit facturile, casiera de la Poşta Moldovei îmi propune să cumpăr nişte reviste cu reţete culinare. Au copertele viu colorate şi înfăţişează găini rumenite la rolă, salate, supe, deserturi. "Cu salariul pe care-l am, pot să mănânc numai de pe reviste, nu şi în realitate".

trupuri umane transpirând dogoritor

cândva un râu și-a croit drum

printre aceste piscuri amenințătoare

pe buza cărora

dăm jos rucsacuri-

le hai-ne-

le la pi-cioa-re-

le noastre

defileul îngust

şerpuieşte în curbe

strânse-ncinse

corp la corp

netezim ajustăm suprafețele de contact

ale pieselor

în mișcare

eroziunea a sculptat roca în configurații

plate curbate zimţate piramida-

le și noi prin-tre și

noi luăm pe rând forma

acestor siluete montane ce aduc a

apocalipsa iar se amână

A trecut și 11.11.11. Și tot mai suntem. A murit doar... domnul Lăzărescu. În filmul lui Cristi Puiu. La Gaudeamus. A murit în fața a câțiva spectatori înfășurați cu fulare și cu căciulile îndesate pe cap, prezența cărora nu l-a ajutat cu nimic, pentru că tot în singurătate s-a mistuit... Într-o sală mai mult goală și răcoroasă.

să mă învețe cum să fac copii

Am renunțat să mai merg acolo. Ceea ce-mi lipsește nu e nici camaraderia care „aglutina” întâlnirile noastre, nici solidaritatea și înțelegerea care apar între femei aflate în aceeași situație, ci un soi de maternitate mângâietoare (incoloră, inodoră) care plutește în aer într-o încăpere plină de mămici cu burtici. La ultima întrevedere am adus și investigația ecografică și toată lumea a rămas surprinsă. Nu mă credeau că am 22 de săptămâni și eram mândră să le arăt scris negru pe alb. Altele care aveau același termen, arătau ca de 7-8 luni. Dar nu de asta am plecat. Informația pe care ne-o prezentau medicii în cadrul lecțiilor era cea pe care o citisem și răscitisem pe net. Sunt tobă de teorie. I-am întrebat când vom trece la partea... practică și mi-au zâmbit: Vei practica la naștere și după...

cordonul

Are viața ei. Paralelă și independentă de-a mea. În pofida faptului că împărțim același corp. Am mult mai puțină putere asupra ei decât îmi imaginam. Eu mă culc. Ea se scoală și se plimbă dintr-o parte în alta. Are îndeletnicirile și necesitățile ei. Eu fac meditații. Ea tocmai în momentul acela găsește de cuviință să salte și să boxeze. Eu termin de mâncat. Ea abia începe, bucuroasă. Mai mult decât atât. Am pofte care nu sunt ale mele. La toate, mă mai și manipulează, ștrengărița! Am mers să o vedem la ecografie. Trebăluia satisfăcută, cu zâmbet giocondian pe chip, ca o astronaută în cosmos. La un moment dat, a simțit că o ținem sub observație și a început să-și acopere fața cu mânuțele. Dar când a văzut că tot nu cedăm, s-a apucat să ne arate limba. Fascinația mea, amestecată în două cu frică, a fost să o văd strângând în pumnișor cordonul ombilical, de care trăgea de parcă ar fi tras clopotele. Înțeleg eu... jucărie, dar dacă îl rupe? Din dorința de a fie liberă și independentă cu desăvârșire.

despre prietenii literare, între ghilimele

În lumea literară ți se iartă până la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloșia, ipocrizia, lașitatea. Ele sunt socotite păcate omenești și sunt privite cu toleranță. Ceea ce nu ți se iartă niciodată, cu nici un preț, este succesul.

(...) un autor scrie excelent cât timp e prieten cu cineva. Când se ceartă cu el, începe subit să scrie prost. Dacă se reîmpacă, să vezi minune că scrie iar grozav, ba chiar mai bine ca înainte! Așa că veți auzi mereu voci care laudă cărțile mele de până la un anumit moment, și deplâng apoi decăderea mea de acum.

(...) „Zilele culturii călinesciene”. La doi pași de mine erau Nichita Stănescu și Sorescu, nimeriți, se pare, prima dată față-n față de când Sorescu scrisese foarte ironic și acid despre „Epica Magna”: spusese despre coperta ei că e ca o cutie de bomboane, iar conținutul - așijderea. Iar acum Nichita îl prinsese de braț și-i zicea: „Băi Marine, am ajuns noi să ne-njurăm între noi, bre? Noi, care putem să ne c... în ea de literatură română?”

Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine