2 mai 2011

păsări călătoare

Ne-am întors la Paris cu o oarecare melancolie. Am răsfoit fotografiile și am găsit vreo sută înfățișând deltaplane – mărturie a dragostei. Iar când iubești din toată inima o realitate, înseamnă că această realitate este un suflet, o amintire.


-->
La ultimul prânz în Bordeaux, la desert, mi-am ales prăjituri „Madeleine”. Vă mai amintiți de Proust „În căutarea timpului pierdut”, înmuind o prăjitură „Madeleine” în ceai, așa cum obișnuia în copilărie (prăjitura copilăriei sale, preparată de bunica)? Și brusc, imaginile acelor vremuri, s-ar părea pierdute, încep să-i reînvie în memorie, pline de vigoare. O prăjitură care îl face să se simtă viu, recuperându-i identitatea originară.
Bordeaux are un aer intim și primitor care se identifică întrucâtva cu prăjitura „Madeleine”, asemănătoare unei scoici. Câte ascunde! Dar mai ales câte ai să-ți amintești după.
Imagini de cartier.




-->
Ne-am grăbit să ajungem dis-de-dimineață la Louvre. De Paște muzeele aveau ușile larg deschise, dar de 1 mai, ca să vezi – sărbătoare și aproape totul închis! Am mers cu degetul pe hartă încropind un alt traseu decât cel stabilit de-acasă, după care ne-am pornit cu adevărat. La intrarea într-o biserică a comunității poloneze am ascultat cântări religioase și, întrucât P are ideea că semăn cu o poloneză, am observat cu luare aminte trăsăturile „concetățenilor” mei. În biserica Saint-Roch am cântat Aleluiah și Psalmul 117 de pe foi. Comuniunea și sentimentul de apropiere de ceilalți, cântând într-un glas melodii înălțătoare și pozitive ca mesaj, m-a umplut de fericire. În biserica Madeleine – numai lăcașuri religoase ne apăreau în cale, noi de fapt ne îndreptam spre Operă – am ascultat muzică de orgă și am aprins o lumânare pentru morții noștri. Mi-am dat seama că pot să mă rog oriunde, chiar și într-o moscheie; că specificul bisericii (ortodoxă, catolică, musulmană etc.) nu mă poate inhiba să fiu eu când am a fi. În fața Operei, ultra-naționaliștii lui Le Pen erau în plină demonstrație: „Vive la France! Vive la République!” - scandau unii la tribună. „La France aux Français! (Franța pentru francezi!) - se auzeau alții din mulțime. P îmi zicea să fotografiez mai discret și spunea că îl neliniștesc asemenea reprezentări stradale. Pe mine, dincontra, mă înflăcărează! Nu mă refer la esență, ci la forme: steaguri în vânt, scandări, lozinci, forfotă, animație, tineri dubioși și bătrâni parizieni din talpă etc. Seara la radio au transmis că numărul demonstranților, conform estimărilor polițiștilor a fost de 3 mii, iar conform organizatorilor – 20. Am mers la galeriile Palais Royal, alea în care începe filmul lui Alain Resnais, „Ierburi sălbatice”, filmul care nu ne-a plăcut ambilor.
Cimitirul Père Lachaise are 44 de hectare, e etajat și nu ai perspectiva vederii cum e în Montparnasse. Mergi și mergi și mergi cu harta în mână și citești numele de pe morminte să găsești pe unul sau altul. Eu ziceam că vom face primul popas când îl găsim pe Balzac, scriitorul care a visat să devină bogat din scris, care a semnat la început în reviste de bulevard texte erotice și care chiar a ajuns să-și vadă visul împlinit și să fie tirajat în masă, în schimb P voia să ne tragem sufletul lângă mormântul lui Nerval, cel care a scris Aurélia și care cade în schizofrenie gravă, înainte de a-și „dezlega sufletul pe strada cea mai neagră pe care a putut-o găsi” în Paris (după spusele lui Baudelaire). Am trecut pe lângă Delacroix, absorbiți de umorul unui ghid, cu albumul pictorului subsuoară, care s-a apropiat de mormânt, ciocănea cu degetul în piatră și mima o discuție aprinsă cu defunctul. Ca să ne putem odihni fiecare lângă mormântul dorit, dar totuși împreună, întâmplarea face ca acestea să fie dispuse chiar vizavi. P s-a așezet lângă bustul lui Nerval, eu lângă gardul împrejmuitor al mormântului lui Balzac. Ne priveam față-n față, toți patru, și câteodată, privirile noastre erau întrerupte de câte-un grup de vizitatori gălăgioși trecând printre noi. L-am salutat pe Proust, pe Appolinaire, pe Modigliani, pe Edith Piaf... înconjurată de o mare de oameni (apropo, în cartierul Belleville, un cartier mai popular, în care maică-sa a născut-o pe niște scări, e un marcaj: aici s-a născut EP), pe Oscar Wilde... dandy celebru, ca și Baudelaire. P zice că Wilde este atât de venerat mai mult pentru viața sa decât pentru operă. Pentru că el și-a creat viața aidoma unei opere. Iar asta se poate observa și după... „starea” mormântului său: scris de jur împrejur cu mesajele vizitatorilor, acoperit de săruturile rujate ale cititoarelor, îmbrățișat de flori.
Am urcat pe scări și am parcurs peretele pentru încremați pe partea de sus. Am găsit un coș cu ouă de ciocolată și fructe. Am luat două ouă. Când am coborât, toată numai zâmbet, i-am întins un ou. În timp ce fiecare își mânca desertul și aveam dinții de ciocolată când râdeam, m-a întrebat dacă aș vrea să fiu încremată. Desigur. Mă oripilează ideea de viermi. „În schimb eu vreau putrezesc normal”. Am ales unde am vrea să fim îngropați. Am decis că vom înfia un copil de rasă africană. Am programat alte călătorii. Am visat cum vom deveni „mari”. Într-un cuvânt, am discutat și ne-am comportat ca niște oameni omnipotenți și nemuritori.
Însă cu toată nemurirea noastră, ambii avem un fel de rezistență în a citi mass-media din Moldova. De la un post de radio francez am aflat de moartea lui O. ben Laden. 10 ani le-au trebuit serviciilor secrete americane să-l prindă. Într-o lună, câte se pot schimba în Moldova?

2 comentarii:

  1. Foarte frumoasa aceasta calatorie a ta! Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  2. M U L T U M E S C ! Dar frumusetea despre care vorbesti are ceva si din sentimentul pe care-l am stiind ca prin intermediul blogului calatoresc si altii odata cu mine.

    RăspundețiȘtergere