25 aprilie 2012

jurnalul Degeţicăi (5)

Mi-a luat ceva timp ca să-i educ. Mai bine zis, să-i reeduc şi să-i fac să renunţe la ideile pe care şi le-au înşurubat în înţelegerea lor despre cum trebuie să fiu îngrijită şi educată. Vroiau să mă crească după... carte! La început. Când îşi cumpăraseră o sacoşă cu cărţi despre cum să devii/să fii un bun tătic, o excelentă mămică; despre primul an de viaţă al bebeluşilor, săptămână cu săptămână; despre dezvoltarea timpurie a sugarilor şi alte ciudăţenii teoretizate. Mama mă zgâlţâie de zor pe braţe încât mă iau ameţelile. Ca să tac! Să tac odată! Că-i vine să... fugă de-acasă. Tremur toată ca o răcitură. În mâinile ei fierbinţi. Are urechile roşii. Ca două flăcări. Şi ţâţele pline, abia de-i zăresc faţa de după ele, încinse şi acestea, fluturându-mi-le deasupra capului. Un fel de corn al abundenţei la care nu am acces. Tata stă pe covor în poziţia lotusului, cu figura zen, şi citeşte cu voce tare din una din acele cărţi deştepte: „Bebeluşii mănâncă la fiecare 3 sau 4 ore. Hrăniţi copilul la intervale regulate de timp pentru a-l ajuta să se obişnuiască cu un program.” Îmi pierd cu totul răbdarea. Ţin ochii închişi strâns de ciudă, trag genunchii spre piept, dau nervos din mâini şi ţip cât de tare pot. Simt că sunt trecută în alte braţe, mai sigure, mai viguroase care încep să se mişte sacadat în ritmuri rock. E tata. Inconfundabilul tata. Cu muzica lui. Am reuşit până la urmă să-l scot şi pe el din starea de echilibru, din încheieturi. Am făcut un scandal că au fost nevoiţi să cheme Salvarea. Se gândeau că mă doare ceva. Abia când s-a aplecat pediatrul acela cu părul blond şi binevoitor să vadă ce am, am încetat şi am zâmbit cu toată faţa. Ştiam că sunt salvată. Tata credea că sunt o făţarnică. Mama se uita la mine crucită şi ruşinată la medic că... l-a chemat fără motiv. Când acesta a zis că poate aprecia după felul în care plâng... motivul, am mai tras un bocet. Cum ştiu eu mai bine. Artistic. Allegro. Ca o solistă. La operă. Au fost nevoiţi să mă alăpteze cu o oră mai devreme decât îmi era programat. După carte! 

8 comentarii:

  1. aş citi cîteva sute de pagini de felul acesta. îmi place jurnalul. e deosebit de frumos modul în care ai ales să expui toate aceste lucruri prin prisma unui copil.
    felicitări.

    RăspundețiȘtergere
  2. UN cititor, UN SINGUR cititor e de-ajuns ca să mă motiveze să... continui.

    RăspundețiȘtergere
  3. nu doar unul, sunt sigura ca-s multi... :)

    RăspundețiȘtergere
  4. exact, is mai multi, asa ca nu inceta sa scrii ;)

    RăspundețiȘtergere
  5. Confirm: cititorul aşteaptă!
    Poate ar fi de retuşat-precizat, ceva în genul: "Tata stă pe covor într-o poziţie pe care o numeşte - să mori de râs! - poziţia lotusului, cu figura NUMITĂ zen (ce-o mai fi şi asta? că pe lângă câte şi aşa nu le înţeleg se mai adaugă... barbarisme!"

    Cititorul Anonim

    RăspundețiȘtergere
  6. Într-adevăr, formulat astfel, e mai credibil... discursul. Am început să mai uit din cum e să fii Degeţică. Mi s-a întâmplat atât de demult ))

    RăspundețiȘtergere
  7. Şi eu citesc, îmi place foarte mult cum scrii. Mai ştiu încă două cititoare, aşa că... să scrii mai des ce mai face Degeţica :) Noi aşteptăm, citim şi, uneori, recitim. Mulţumesc.

    RăspundețiȘtergere