Mi-a luat ceva timp ca să-i educ. Mai bine zis, să-i
reeduc şi să-i fac să renunţe la ideile pe care şi le-au înşurubat în
înţelegerea lor despre cum trebuie să fiu îngrijită şi educată. Vroiau să mă
crească după... carte! La început. Când îşi cumpăraseră o sacoşă cu cărţi
despre cum să devii/să fii un bun tătic, o excelentă mămică; despre primul
an de viaţă al bebeluşilor, săptămână cu săptămână; despre dezvoltarea timpurie
a sugarilor şi alte ciudăţenii teoretizate. Mama mă zgâlţâie de zor pe braţe
încât mă iau ameţelile. Ca să tac! Să tac odată! Că-i vine să... fugă de-acasă.
Tremur toată ca o răcitură. În mâinile ei fierbinţi. Are urechile roşii. Ca două
flăcări. Şi ţâţele pline, abia de-i zăresc faţa de după ele, încinse şi
acestea, fluturându-mi-le deasupra capului. Un fel de corn al abundenţei la
care nu am acces. Tata stă pe covor în poziţia lotusului, cu figura zen, şi
citeşte cu voce tare din una din acele cărţi deştepte: „Bebeluşii mănâncă la
fiecare 3 sau 4 ore. Hrăniţi copilul la intervale regulate de timp pentru a-l
ajuta să se obişnuiască cu un program.” Îmi pierd cu totul răbdarea. Ţin ochii închişi
strâns de ciudă, trag genunchii spre piept, dau nervos din mâini şi ţip cât de
tare pot. Simt că sunt trecută în alte braţe, mai sigure, mai viguroase care
încep să se mişte sacadat în ritmuri rock. E tata. Inconfundabilul tata. Cu
muzica lui. Am reuşit până la urmă să-l scot şi pe el din starea de echilibru,
din încheieturi. Am făcut un scandal că au fost nevoiţi să cheme Salvarea. Se
gândeau că mă doare ceva. Abia când s-a aplecat pediatrul acela cu părul blond
şi binevoitor să vadă ce am, am încetat şi am zâmbit cu toată faţa. Ştiam că sunt
salvată. Tata credea că sunt o făţarnică. Mama se uita la mine crucită şi
ruşinată la medic că... l-a chemat fără motiv. Când acesta a zis că poate aprecia
după felul în care plâng... motivul,
am mai tras un bocet. Cum ştiu eu mai bine. Artistic. Allegro. Ca o solistă. La
operă. Au fost nevoiţi să mă alăpteze cu o oră mai devreme decât îmi era
programat. După carte!
aş citi cîteva sute de pagini de felul acesta. îmi place jurnalul. e deosebit de frumos modul în care ai ales să expui toate aceste lucruri prin prisma unui copil.
RăspundețiȘtergerefelicitări.
UN cititor, UN SINGUR cititor e de-ajuns ca să mă motiveze să... continui.
RăspundețiȘtergerenu doar unul, sunt sigura ca-s multi... :)
RăspundețiȘtergereexact, is mai multi, asa ca nu inceta sa scrii ;)
RăspundețiȘtergeresuperb!
RăspundețiȘtergereConfirm: cititorul aşteaptă!
RăspundețiȘtergerePoate ar fi de retuşat-precizat, ceva în genul: "Tata stă pe covor într-o poziţie pe care o numeşte - să mori de râs! - poziţia lotusului, cu figura NUMITĂ zen (ce-o mai fi şi asta? că pe lângă câte şi aşa nu le înţeleg se mai adaugă... barbarisme!"
Cititorul Anonim
Într-adevăr, formulat astfel, e mai credibil... discursul. Am început să mai uit din cum e să fii Degeţică. Mi s-a întâmplat atât de demult ))
RăspundețiȘtergereŞi eu citesc, îmi place foarte mult cum scrii. Mai ştiu încă două cititoare, aşa că... să scrii mai des ce mai face Degeţica :) Noi aşteptăm, citim şi, uneori, recitim. Mulţumesc.
RăspundețiȘtergere