doar un ochi licărind ademenitor

când te apropii

căldura evaporă cea mai mare parte a apei

și plutitoare filamente de mătasea-broaștei

asediază pescuitul tău patriarhal imperturbabil

în preajma-mi

rămâi captiv cu tot cu luntre momeală

în hățișurile verdeții astea nesuferite

cu marginea îmbrăcămintei suflecate

până la oase

cauți în toate amănuntele crustaceul

răvășind masa de sensuri navigabile

când te vei rupe resemnat din prinsoare

îmi voi acoperi inima cu plasa ta pescărească uitată

cum aș pune pe gura largă a unui vas un capac

în timp ce te vei îndepărta să arunci nada spre locuri mai prietenoase

în timp ce apa tulbure a acestui lac sălbatic va fi

s-o ascult, s-o aud

Important e s-o ascult, s-o aud! În rest, mă dumeresc eu ce să scriu. Despre senzația de fluturi în burtă în timp ce beau suc de fructe și legume, de exemplu. Locatara mea îmi dă de înțeles că-i tare bucuroasă de acest deliciu. Face varii acrobații. Mă gâdilă și mă atinge unduios. Ne provocăm plăcere una alteia și huzurim. Eu o dezmierd cu muzică, cărți și mâncare. Ea - cu mângâieri ale terminațiilor nervoase. Câteodată stă și ascultă, ascultă ce vorbesc cu P, până când consideră că e cazul să intervină și ea în dialog. De exemplu, eu zic: Măi, P, dacă am trăi în epoca de piatră, toți bărbații s-ar duce la vânat, iar tu... la cules pomușoare, cu ideile tale despre mâncare sănătoasă. Și atunci viețuitoarea apelor, Degețica, devine de o jucăușenie insuportabilă. Râde împreună cu tăticu'. Ea deja a descoperit prima sa jucărie: cordonul ombilical, pe care adoră să-l tragă și să-l împingă. Medicul spune că Degețica a învățat să sughițe - desigur, dacă mă gândesc la ea mai tot timpul, doar că n-o aud.

jurnalul Degețicăi - 2

Îmi place să mă joc cu mânuțele. Probabil voi fi maseză, scriitoare sau pianistă. La ultrasonografie, nu puteau să-mi măsoare oscioarele de la ceafă întrucât nu voiam să-mi țin capul aplecat în față ca toți fetușii. Îl țineam drept și priveam direct înainte, mândră ca mămica. În schimb am nasul lui tăticu. Medicul zice că-i semăn leit. Tușește de vreo două ori, să-și schimbe poziția, îi spune mămicăi. Și ea tușește și eu mă ridic ușor, mă răsucesc pe o parte, pe alta. Și ei se miră. Părinții. Acasă, mi-au lipit fotografiile la locuri vizibile. Dar în primul rând pe oglinda din salon, oglinda în care mămica își măsoară burta. Când tre' să mai renunțe la o fustă, la o rochie, la o cămașă, numai fotografia mea o poate consola. Dar cel mai tare o enervează, și atunci nu știu cu ce aș ajuta-o, când lumea începe să o menajeze, să o trateze altfel. Atunci mămica se vede nevoită să le explice că ea nu este bolnavă, ci... doar un pic... gravidă și este absolut aptă să facă ceea ce făcea și mai înainte cu excepția săritului în sus și a căderii pe burtă.

haiducii gunoaielor de plastic

Pariasem cu P că vor veni vreo treizeci de oameni. P era mai realist, pentru că mai organizase acum doi ani o asemenea acțiune și veniseră vreo cinci locatari. Ieri chipurile am vrut să facem o clacă pentru curățirea pădurii din apropierea blocului nostru. Am organizat evenimentul cu o săptămână înainte. L-am bătut la cap pe responsabilul de le pretură să ne pună la dispoziție un camion care ar duce gunoiul. P a cumpărat saci și mănuși. Am lipit anunțuri la fiecare scară din blocurile din împrejurime. Inclusiv în căminele de studenți ale Universității tehnice că o grămadă de crăncălăi de acolo fac picnicuri în pădure și lasă mizerie în urma lor. Am vorbit individual cu unii dintre ei. La intrarea în pădure, ieri, dis-de-dimineață, veniseră doar un bărbat și o femeie gravidă. Adică P și eu. P l-a sunat pe frate-său, proaspăt venit din Ottawa, să ne dea o mână de ajutor. Am strâns zece saci. Ce era mai la suprafață: pungi, plastic, ambalaje, butelii... În special din poienile în care facem respirații, meditații. Dacă va fi apocalipsa, va fi una a gunoaielor de plastic sub care ne asfixiem pur și simplu. Azi ne-am afurisit de draga dimineață când am mers ca de obicei și am văzut înșirat la loc gunoiul din urma picnicurilor de ieri, iar anunțurile de sensibilizare lipite pe copaci - smulse. Ne-a venit ideea să ne cumpărăm cu P costume de polițist și să supraveghem pădurea în weekend penalizând cu amenzi petrecăreții porcălani. Sau să încheiem un contract cu primăria conform căruia ne-ar permite să îngrădim oaza asta verde, să facem curățenie capitală, să interzicem accesul mașinilor, să stabilim o taxă de intrare, să amenajăm câteva locuri pentru frigărui, prevăzute cu pubele și cu o taxă de intrare. Altfel... ne vom pune pe haiducit, iar în fapt de seară vom îmbrăca costumele de haiduci și vom curăța pădurile de porci și mișei.

jurnalul Degețicăi - 1

Am 8 cm. În primele săptămâni părinții îmi spuneau Luca. Mămica a avut un vis precum că Moș Crăciun i-a lăsat sub brad, cadou, trei cămăși înflorate. S-a gândit ce să facă tocmai cu trei, toate la fel? Și a dăruit două prietenelor sale, două Rodici. Totul ce vă povestesc i s-a întâmplat în vis. În realitate a început să creadă că eu sunt trei, că va avea gemeni tripleți. Apoi că voi fi băiețel. Întrucât cele două Rodici, cărora le-a dat cămășile, născuseră deja băieți. Eram fotbalistu' lui tata. Își imaginau cum mă vor învăța să merg pe mașinuțe, pe bicicletă de teren, cum voi face cursuri de aikido și înot. Totul era cât se poate de frumos doar că au început să observe tot mai mulți Luci în jurul lor. Tăticu' spunea că deja toți snobii își numesc pruncii Luca, că e o modă și că ar vrea să port un nume rar și frumos. Au deschis net-ul și s-au pus pe căutat. Două zile am stat fără nume. M-au numit pe rând Toma, Horia, Marcu. În definitiv, Vlaicu li s-a părut că mi-ar exprima cel mai potrivit caracterul. Pentru că mi-l impun începând cu preferințe culinare și terminând cu genuri de muzică, de cărți, de filme. Acum sunt în perioada nucilor, mazărei, diferitelor feluri de cașcavaluri, brânzeturi și iaurturi, a muzicii lui Mozart (în special Mica serenadă), a anotimpurilor lui Vivaldi, a iernilor lui Sviridov, a filmelor documentare, a comediilor și a cărților-jurnal. Până când tăticu' a fost străluminat de o idee care le-a dat totul peste cap: cuvântul cămașă doar e de genul feminin! Unde mai pui că era cu ornamente florale! Aș putea fi fetiță! Cu siguranță! Și-au început să mă numească Voichița. Să-i amintească mamei de bunica - străbunică-mea, Dochița. Doar că numele meu e de la Voica, nu de la înțelepciune. Iar Voica înseamnă ființă răzbătătoare, luptătoare. Și nimeni nu mă poate contrazice. Pentru că și la origini sunt cel mai rapid, cel mai vivace și mai puternic! Mi-am croit drum devansând milioane de spermatozoizi-concurenți! Sunt primul și cu gândul ăsta am pornit în viață.

Foaie pentru dragoste, sex și literatură

Amintiri din uter

Foarte tânăr, neras, doar în maieu, tata-și lipea urechea de burta mamei și spunea ceva, iar pielea mea subțire ca de balon de săpun auzea cuvintele lui deformat, așa cum auzi zgomotele din casă când te scufunzi cu totul în cada plină. Simțeam parcă și mirosul de transpirație ieșit din tufele subțiorilor lui. Simțeam apoi cum îmi prinde cu degetele tălpița sau cotul, când le-mpingeam în peretele elastic al pântecului. (...) Deschideam uneori pleoapele și, prin sticla groasă a uterului, străvedeam Lumea; două animale imense adulmecându-se în vizuina lor, luându-se în brațe în patul de scânduri, pătrunzându-se cum s-ar pătrunde doi aștri.

Mircea Cărtărescu, Orbitor - Aripa stângă

rețeta longevității

Am citit despre 1918 în manualul de istorie, în liceu. Prima dată.

Nănuțu Alexandru s-a născut tot atunci.

L-am găsit citind Ziarul de Gardă.

Nu demult i-au înlăturat cataracta de pe irisuri. E singura lui operație chirurgicală. E drept că-l mai doare rotula dreaptă pentru că pe front trebuia să stea în genunchi, pe ploaie, pe gheață, altfel... în zbura scăfârlia. Vorbește cu seninătate și râde de faptul că a luptat numai în armata română. În '42 s-a dus împotriva rușilor, iar în '44 s-a întors luptând contra nemților.

Războiul? E cum ai prinde un șoarece în beteală. Pe 23 august 1944, când au năvălit rușii, ofițerii noștri ne-au zis: „Fugiți și salvați-vă fiecare cum poate!”

Imediat ce venise de pe front făcuse febră tifoidă și tatăl său l-a dus cu caii la voincomat. Doctorul s-a apropiat de căruță, i-a dat o spravcă pe o foiță de-o juma' de palmă și l-a trimis acasă. Mamă sa l-a tratat și cu doftorii de-ale ei ca să-l salveze.

Poate singura lui nedumerire este că acum, când a venit din spital, după intervenția pe ochi, și-a găsit câinele cu urechile și coada tăiată. Ca să fie mai rău. I le-a tăiat ginerele său. E o rasă de câine din amestec cu lup. Într-adevăr rău. Cât timp am discutat, nu s-a mai oprit din lătrat.

Amu trebuie să merg o zi cât atunci fugeam în trei ceasuri. Dar zice asta fără nicio umbră de văicăreală, de încrâncenare. Tot senin. Tot zâmbind. Ne întreabă dacă știm cumva de unde au fost aduse rațele mute. Că nu erau pe pământurile astea. Au fost aduse de ruși.

Zice că are un coleg, în sat, tot de vârsta lui. Acela aleargă chiar mai bine. Au rămas numai doi. O babă i-a ghicit că va trăi până la 109 ani. Vecina lui ne-a spus că nu l-a văzut niciodată cu sapa pe câmp, ci numai cu ziare și Europa Liberă la umbra nucului. De asta și trăiește atâta.

Paris... din amintiri