animal planet

Pot să scriu despre, pentru că a trecut și norii s-au risipit. Pot și să fac haz de ultimele consultații la Policlinică când mi-au spus să mă lungesc dezbrăcată pe o masă. Un medic, care îmi dăduse chiloții mai jos de pubis, îmi măsura burta în lung, în lat, pe diagonală. Un altul îmi verifica orificiile capului. În pofida faptului că i-am zis că nu mă deranjează nimic, că mă simt - dacă ar fi să mă autoevaluez - de la bine la foarte bine, mi-a scormonit cu un bețigaș urechile, apoi cu o pensă cu capătul învelit în tifon - orificiile nazale. După care a trebuit să deschid larg gura să mi se holbeze cu o lanternă în gât, poate-poate va observa ceva, pe unde-mi ies poeziile par egzample, apoi să rotesc ochii după un instrument pe care mi-l mișca în fața ochilor. Mi-au examinat cu atenție corpul: dacă n-am umflate picioarele (nu m-au crezut pe cuvânt că nu le am), dacă nu mi-au apărut varice, bubițe, pete și alți balauri pe piele. Apoi să urc pe o masă și mai înaltă ca să mi se uite între picioare. Simțeam că nu-mi mai aparțin... cu toate namilele astea în halate albe mătăhăind aplecate deasupra. Dar când au început să se panicheze că sunt chipurile prea slabă, că burta e prea mică pentru 4 luni și jumătate și că îndeosebi nu se vede că sunt gravidă și nu-și pot imagina cum voi naște, nu m-am mai putut reține și-am izbucnit în plâns. Le-am repetat că mă simt bine și foarte bine și le-am amintit de examenul ecografic care confirmă că totul e în regulă, dar nici vorbă să înceteze serioasele lor investigații. Mi-au scris pe foițe separate, diverse cabinete prin care tre' să mai intru pentru investigații: tensiune, cardiogramă, stomatolog, organe interne (chiar dacă mi-am investigat corpul acum o lună și sunt sănătoasă tun). Când a venit P, după două zile de absență, a găsit bucătăria plină cu vase murdare. Mă pusesem serios pe mâncat să dau și eu impresia de... femeie serioasă când voi merge pe drum sau voi deschide ușa vreunui cabinet medical. Nu mă spălasem de două zile, nici pe dinți, atât de indispusă eram că... am burta mică. Nu ieșisem nicăieri. P a aerisit apartamentul. A spălat vesela. Eu am strâns patul, hainele și cărțile pe care le cărasem două zile în așternut să mă-nconjor de ele... cum aș fi adunat în jurul unei plante grămezi de pământ pentru a o sprijini, a o feri de îngheț și de vânt... Apoi P a umplut cada cu apă și m-a tras după el în baie. Imediat ce-am ieșit de-acolo, bine încălziți și curăței, ne-am pus pe măsurat. Zău, nu înțelegeam ce-aveau medicii împotriva dimensiunilor mele, ale noastre... care sunt, în definitiv, perfecte. Și apoi, de-ar consta în dimensiune...

era să întârzii la atelierul ținut de Radu Vancu

Când P e plecat nu deschid ușa nimănui. Nu invit pe nimeni. Nu aștept pe nimeni. În majoritatea cazurilor, cei care sună la ușă, sunt cerșetori - de cele mai dese ori obraznici și nemulțumiți că banii pe care li-i dai sunt... puțini, tot trăgând cu coada ochiului să vadă ce ai prin apartament, propovăduitori ai diferitor religii care nu se lasă duși cu una cu două, sau sectoriști care au nevoie de datele de la contor și care ar putea să lase un bilițel în ușă cu un număr de telefon la care să-i contactezi. De data asta parcă mă mănâncă palmele să merg să deschid. Descui prima ușă, descui a doua, ies în antreu și fac cum m-a învățat P. Întreb cine e. Vecina Zosea!, aud o voce cretină, dar cretină, nu inventez. Nu cunosc decât vecinul de sub noi, în crengile la balconul căruia mai pică lenjeria atârnată la uscare, fiind nevoită astfel să socializez. Putea să-mi spună că e Ileana sau Matroana, pentru că ar fi însemnat același lucru - o necunoscută. Stau descălțată în prag, ținând ușa cu o mână, gata oricând să o închid la repezeală dacă îmi va părea ceva suspect. În zece minute ar trebui să ies dacă vreau să ajung la timp la atelierul ținut de Radu Vancu, la Hasdeu. Dar femeia e pusă pe povestit. De la un capăt la altul - tooooată povestea ei. Sacadat și foarte emotiv. Cu lux de amănunte. Cum s-a întors acum 2 săptămâni din Moscova, unde a lucrat contabilă la o mănăstire care distribuia chifle. N-am prea înțeles cui împărțeau pâinișoarele și nici dacă erau gratis sau... Bănuiesc că erau cu plată. Altfel, mănăstirea de ce ar mai fi avut nevoie de un contabil? Banii pe care-i câștiga îi trimitea acasă soțului ca să facă reparație, dar el și-a găsit între timp o iubită în care-i investea și la care pleacă și acum, în prezența ei, câte două-trei zile. Îmi cere cheia de la depozitul comun. Îmi zice că nu vorbește cu soțul, de asta nu poate să-i ceară cheia, ci numai se ceartă din când în când. Mă scuz că... trebuie să ies în oraș, iar doamna, foarte bucuroasă îmi zice că și ea merge într-acolo și că mă poate aștepta. Îmi trag scurta pe mine, îmbrăcată cum sunt, de casă. Salt în cizme. Ei, nu chiar salt! Locuitoarea apelor, din burta mea, nu-mi permite. Îi place să mă mișc lin ca o lebădă pe ape, altfel se revoltă și face scandal. Și ieșim, iată, ca două prietene din bloc, doamna Zosea trăncănind și gesticulând aprins cu sacoșa. Îmi amintesc că balconul de vizavi parcă-i o magazie, cu diverse lemne, ferestre, cratițe, adunate toate una peste alta. De câteva zile observam parcă o arătare de femeie care se retrăgea stingherită după pereți ori de câte ori o surprindeam. Până ajungem la Studenților, îmi urează de sănătate și de familie trainică. Zice că ne urmărește prin geamurile balconului cum dejunăm, prânzim, cinăm - azi și mâine și poimâine... și trăiește cu fericirea noastră. S-a oprit la biserică să aprindă o lumânare. Eu am luat 110. Un atelier fain de la care m-am aprins și mai tare. Să scriu. Dar mi-am și notat toate titlurile de cărți la care-a făcut referință. Să le citesc. Molipsitorul de Vancu!

Radu Vancu la Chișinău

A venit la invitația cenaclului rePubLiCa.

A vorbit despre prietenii literare (Matei Călinescu și Mircea Ivănescu),

despre „barbarii hipertehnologizați” în care riscăm să ne transformăm,

despre literatura ca formă a dragostei,

despre literatura care ne învață să ne tehnologizăm sentimentele.

A povestit savuros despre Mircea Ivănescu.

A citit „poezii dintr-o viață anterioară”, când vinul era pentru el „un mijloc de transport”, din „Monstrul sacru”, dar și dintr-un manuscris în lucru care „umanizează frica de moarte” (Dumitru Crudu), „o îmblânzește” (Em. Galaicu-Păun).

„Literatura dacă poate să facă ceva, e să te schimbe în mai okay pentru cei din jur.” (îl citez din memorie) Desigur că puteți să nu fiți de acord cu această opinie. Pur și simplu vreau să vă intrig și să vă fac să regretați, voi, cei care nu ați venit. A meritat. Rare ori se întâmplă să ies cu un sentiment de satisfacție totală de la cenacluri. Și unul din aceste raruri e azi.

portretul unui tânăr scriitor

Are 18 ani și poetul pe care îl preferă este Eminescu. Nu a citit autori contemporani. În schimb scrie versuri. De ce să mai citească dacă e suficient că scrie? Versuri clasice, tradiționaliste, evident. Pentru că... ești ceea ce citești. Doar că în variantă, mult-mult, mai diluată a celor citite. Cu alte cuvinte, nu vreau să o compar cu Eminescu, asta vreau să zic. Iar ca să se afirme ca scriitor, vorba unui prieten, dacă tot îl are ca etalon pe Eminescu, fie ar trebui să scrie mai bine ca el, fie să scrie pur și simplu... altfel. Ne exprimăm părerea vizavi de... Persistă, în general, ideea că asemenea tineri nu ar trebui să se descurajeze, ci din contra, să persevereze în a scrie, să citească. Mă întreb dacă cei care vin în literatură și au potențial cu adevărat, au nevoie de astfel de „încurajări”; dacă rostul unor atare lecturi/întâlniri nu este cumva tocmai într-o testare pe invers a tinerilor: să li se facă o analiză mega-critică pe texte, să li spună că scrisul nu are niciun rost și... cine rămâne, cine rezistă, acela va fi scriitor. Pentru o bună parte din tineri scrisul e o „îndeletnicire” specifică vârstei. Mulți se tratează de scris chiar înainte să publice vreun ciclul de versuri. Unora le ia ceva mai mult timp ca să se tămăduiască de ideea că sunt sau ar putea fi scriitori. Iar alții, fiind încurajați să persevereze, o iau în serios și continuă să scrie, în pofida vreunui talent.

de dragul Degețicăi

Face tumbe ca să ne amuze. Aruncă farfuria cu salată și o prinde din cădere. Se preschimbă în câteva clipe în leul fioros și flămând, apoi în cățelușul zburdalnic și nevinovat. Născocește un alt capitol al poveștii despre tăticul pe..., ba nu, nu pe..., ci cu cal alb-năzdrăvan. Printre altele, aceasta e povestea preferată a Degețicăi. Ne dăm seama după reacțiile pe care le are. Și ca să ne prelungească plăcerea, P o face pe Șeherezada: luuuungă, luuuuungă (povestea!), trecând-o dintr-o seară în alta. Cu noi complicații și evoluții neașteptate ale personajelor. Dacă vezi că vreunei femei îi vine jalea din senin, zice, n-o întreba ce s-a întâmplat, pentru că nici ea nu știe, ci interesează-te de câte luni e însărcinată și spune-i o poveste... Nu contează să fie lungă. Tehnica și modalitatea în care o vei face contează.

Draga mea,

Eşti o realitate virtuală care poţi să fascinezi prin graţie şi armonie, dar care să dispari topindu-te atunci când eşti adusă în realitatea celui care vrea să te simtă în lumea lui. Ce să mai vorbim! Tipică AURELIA AURELIA! Dacă nu mă crezi, citeşte-l pe proaspătul laureat Nobel.

Baltice

V

30 iulie. Arhipelagul devine excentric – azi, pentru
prima dată după mai mulţi
ani, apa e plină de meduze, ele progresează suave şi
tacticoase, aparţin de aceeaşi companie maritimă:
AURELIA, derivă ca florile la ceremoniile funebre pe
mare, iar atunci când le scoţi din apă, îşi pierd formele,
cum ai extrage din umbră un adevăr indicibil ce s-ar
formula în gelatină amorfă, de fapt ele sunt intraductibile,
trebuie să rămână în elementul lor.


(vezi întreg ciclu de versuri aici)

Draga mea,

O femeie gravidă nu numai poate fi... ea e chiar interesantă și seducătoare. Aburește-ți, amețește-ți cititorii blogului... Tre' să te lași admirată și să fii calm-cald-indiferentă. Ăsta e tipajul femeii gravide. Să privești liniștită la deșertăciunea lumii. Să știi că aduci MÂNTUITORUL. Mai ales că acum ai putere să-l modelezi așa cum îți dorești.

Modelul mamei e chiar Maica Domnului, de ce nu ți-aș fi spus asta?

soyez les bienvenus

La aeroport vi se va cere să deschideți bagajul pentru verificare, chiar dacă scanerul nu va semnala nimic în neregulă.

E orașul în care veți putea vedea mărci de mașini luxoase, alături de protestatari, trăind cu anii în corturi în fața casei guvernului.

Aici oamenii își construiesc case cu două sau trei etaje, dar încălzesc și trăiesc doar în două-trei odăi.

Imediat ce va observa că sunteți străin, taximetristul vă va plimba jumătate de oraș, la un preț dublu sau triplu, chiar dacă mallul la care vreți să ajungeți e la câteva intersecții de hotelul în care v-ați cazat.

Prețurile, de dragul și pentru dumneavoastră, se vor ridica ca mercurul în termometru sub o subsuoară fierbinte.

Dacă prindeți vreo viroză, ar fi bine să vă întoarceți cât mai urgent acasă.

Iar dacă sunteți tare-tare interesat să vedeți Chișinăul, net ul e la dispoziția dumneavoastră.

cu nervii dezgoliţi

P tinde tot mai mult să se comporte ca o femeie însărcinată. L-am molipsit. Îmi împrumută apucăturile legate de pofte şi preferinţe. Din solidaritate şi empatie, vreau să cred. E tare satisfăcut când vine vorba de dulciuri sau de afumături, de orice fel, pe care, paradoxal, nu le mai suport nici în preajmă. Zice că sarcina m-a reeducat. În schimb mi-a acutizat anumite instincte. Legate de supravieţuire şi securitate. Am început să am diverse frici. De exemplu, frica de întuneric. Când ieşim pe la vreo 6 dimineaţa în pădure şi în obscuritatea densă abia de desluşim conturul copacilor, tufişurilor, am impresia că cineva ar putea să ne înhaţe... de oriunde. Mă tem să nu rămân blocată în ascensor, în toalete publice. Nu mai traversez străzile la roşu, alergând printre maşini. Sportul ăsta nu mă mai tentează. Mă tem să rămân singură în casă. Chiar dacă până nu demult puteam să dorm şi într-un cavou. Mă tem de câinii dezlegaţi de pe stradă. Mă tem de oameni. Pur şi simplu mă tem. Cine ştie ce idei zac în ei în stare latentă şi ar putea răbufni în orice clipă. Am discutat cu câţiva pacienţi de la Codru care au comis crime, unul dintre ei asasinându-şi în zorii unei zile întreaga familie: mama, soţia şi cei doi copii, fiind sigur că prin el lucrează forţa divină şi că a trebuit să facă ceea ce a făcut; că de fapt, mâinile lui nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu.

jurnalul Degețicăi - 3

Sunt capodopera părinților mei. Pentru mămica - cea mai autentică poezie pe care-a citit-o vreodată, pentru tăticu' - cea mai temeinică cercetare înfăptuită. Dacă până acum erau doar un cuplu, prin mine au devenit rude de sânge. La prânz, am tras cu urechea și am auzit ce vorbeau: „Ce tot umblam noi căutând, bezmetici, împiedicându-ne unul de altul, ștergându-ne umăr de umăr pe la lansări de carte și... nimic? Nicio scânteie! Trebuia să ne apuce cineva de urechi, să ne ciocnească cap de cap și să ne spună că suntem perechea potrivită. Știi, așa cum bunelu' își ducea vaca la buhai pentru câteva zile, iepuroaica la iepuroi. Le lăsa acolo, și pe una și pe alta, câteva zile și așa le făcea... lipeala, împerecherea!” Am învățat deja să deschid și să închid pumnul și mi-am făcut ocupație din a boxa. Mămica zice că sunt cam matinală și nu prea înțelege ce tot fac permanent cu mânuțele. Iar eu pictez, creez, scriu, construiesc, modelez... De asta și am poftă mare de mâncare. Tăticu' are obiceiul să-i ridice dimineața picioarele în sus, când noi încă lenevim, și gestul ăsta tare ne mai enervează și tăbărâm peste el cu pernele. Hârjoneala asta, sfârșită cu o trântă pe cinste corp la corp, înlocuiește mămicăi gimnastica pe care i-a recomandat-o medicul. Dar despre medici, altădată.

despre moralitate. când nu e cazul

Aș fi vrut să-mi petrec altfel ziua. Ca acum un an. Dar iată-ne în fața Serviciului Poliției Rutiere. Ne îmbrățișăm strâns și ne pupăm de parcă urmează să intrăm în clădirea pentru oficierea stării civile. Mai întâi am parcat mașina în curte și am făcut o meditație ca să ne meargă. Mi-am ascuns în fularul de la gât dictafonul conectat. P evident că a fost împotrivă. Pentru oameni corecți ca tine nu e loc în lumea asta, îi zic și mă înverșunez să-l scot. La intrare ne-au reținut mobilele și nimeni nu m-a verificat ce am în fular. Aveam iluzia că voi putea să-l somez să recunoască, înainte de a intra să facem lămuririle, că el de fapt a mers în noi, că noi așteptam la semafor să se aprindă roșu. Măcar între patru ochi, să recunoască, măgarul! Hai la scris explicații. (...) La sfârșit, facem schimb de ele, să le citim, și P pufnește în râs de partea a doua a explicației, acolo unde discursul îmi degenerează și-l numesc pe tip „mincinos”, „laș”, acolo unde îmi exprim dorința de a ne testa mărturiile cu un detector de minciuni etc. Cam aceeași reacție a avut-o și polițistul citind-o. Expertiza nu poate demonstra cine în cine a mers. Poate polițistul voia ceva bani. P nu crede. Nu se știe de fapt. Pentru „fuga”, cum o numesc ei, de la fața locului, P ar trebui să stea închis 15 zile, sau să i se retragă permisul de conducere pentru un an. Și dacă nu ne putem demonstra nevinovăția: să-i vopsim mașina „păgubașului”. Dar una în plină figură nu vrea?