planta totem

Ca să parafrazez un vers deasupra intrării într-un metro parizian, în fața acestor plantații ce se întind ca marea, am nevoie de ochii tai... La ochii lui ta mă gândeam, care au convingerea că vinul din beciul personal e cel mai bun cu putință, în autocarul accelerând de-a lungul celor 80 de km de podgorii din Médoc – una din cele 5 regiuni, cu plantații de viță-de-vie și castele vinicole, care înconjoară orașul Bordeaux. Am făcut popasul la câteva castele vinicole (doar în Médoc, 60 la număr), cu degustări de vinuri unul mai aromat, mai fructat decât altul! Curată ambrozie! Unul dintre castele, fotografiat printre gratiile gardului înalt de vreo 7 metri, ținea cândva de proprietățile lui Montesquieu. Îl puteți admira mai jos.

Médoc (din latină – pământul în mijlocul apelor) este situat între cele două mari fluvii ce traversează zona: Garonne și Gironde. Datorită poziționării geografice, aici iernile practic sunt lipsite de ger. Credeam până acum ca și ta că viile roditoare cresc pe cernoziomuri mănoase. Am rămas suprinsă, și tare mi-ar plăcea să-l suprind și pe el când voi merge să-i povestesc, că cele mai bune vinuri sunt produse pe sol sărac. Aici solul e din lut, nisip și pietriș, astfel încât să atragă și să mențină cât mai multă căldură. Un indice cum să alegi un vin bun, ar fi anul cu... canicula cea mai dogorâtoare. Ni s-a relatat în detalii procesul de fabricare a vinului. Apropo, îmi notez să nu uit să-i spun, butoaiele nu se utilizează mai mult de trei ani! Mă gândesc la ce mi-ar folosi informația asta legată de viticultură... că doar nu intenționez să mă reprofilez. Am să-i fac capul... butoi când ajung acasă. Am să-i transmit tot ce am aflat despre, în lumea mare, ca să pot uita! Ca după o beție. Apropo, e falsă teoria asta cu uitatul din beție. Nu am verificat, dar am văzut pe alții. Dincontra, se trezesc cu și o mai mare ținere de minte și încrâncenare.

Fără a minimaliza finețea renumitelor vinuri de Bordeaux, îmi stârnește zâmbete „cultul” față de această plantă, imaginea unor caroserii în mijlocul cărora, drept bandă separatoare pentru benzile cu sensuri opuse, cresc în toată voioșia două sau câteva rânduri de vie. Și aceasta în plin cartier cu edificii moderne și comerciale! În mijlocul orașului Bordeaux.

Și, ca peisajul să fie întregit, întâmplarea face să stăm în cartierul Chartrons, cartier devenit celebru de călugării Chartreux care, în Evul Mediu, fabricau aici vin. Azi, cartierul adăpostește atelierele artiștilor și Muzeul vinului. Vin „istoric” și artă contemporană.

Cum ar spune P, cu un zâmbet discret, altfel ce ai scrie pe blog.

minimalism oceanic

Kamasutra pe litoralul Atlanticului

Venea câte un val și... schimba pozițiile

litoralul Atlanticului

Ne-am trezit cu noaptea-n cap ca să prindem primul soare și cât mai multă apă. P mi-a pus o injecție din două încercări și gestul ăsta mi-a zdruncinat un fel de încredere. Somnul trăgea și de pleoapele lui. Am alergat de-a lungul gării împreună cu un amerindian ca să reușim să urcăm în trenul care tocmai intra în ultimul minut de așteptare pe peron. Până la Arcachon, orașul-balnear de pe litoralul Atlanticului, am făcut 50 de min., timp în care am dormit pe coapsele lui. Ca să am un somn liniștit, și-a scos de prin buzunarele blugilor mobilele, cheile, cenții... Am întredeschis ochii pe la jumătatea drumului deranjată de vocea controlorului: Vous n'avez pas composté les billets? Vous êtes français? Nu, nu! Nici francezi, nici nu am compostat că nu am reușit. Nici măcar din UE, ci din UIU-IU-IU. Ne-a spus că merităm o amendă a câte 10 euro fiecare, dar când mi-am ridicat capul ciufulit, ne-a zâmbit și a plecat mai departe.

--> -->

Ceea ce e de văzut cu adevărat aici, e Dune du Pilat, cea mai înaltă dună din Europa, care se întinde vreo 3 km (conform datelor oficiale, dar infirmate de bunul simț și de oboseala mușchilor), mărginită dintr-o parte de masive forestiere, din ailaltă de... ocean. Un extaz!

Copacul din piesa „Așteptându-l pe Godot”. În actul întâi avea trei frunze. În actul doi - două. Și în final... una. Aici e înfățișat după... căderea cortinei...

Am mers pe urmele altora. Le-am deformat. Am mers pe porțiuni de țărm fără urme. Mi-am imprimat conturul tălpilor. Venea câte un val și... netezea țărmul ca unul nou nouț. Apa de mare este o apă inumană, citesc pe malul oceanului din „Apa și visele” lui Gaston Bachelard. Cu toate acestea, oamenii au fost atrași dintotdeauna către mare de „cântul din adâncuri”. Iubim marea pentru că ceva din amintirile noastre inconștiente se reîncarnează în marea albastră. Aceste amintiri care izvorăsc din amintirile noastre din copilărie... și care, la început, se îndreaptă doar către ființa-adăpost, către ființa-hrană, mama sau doica... Orice lichid este o apă, iar orice apă este un lapte.

La ora amiezii când ni s-a făcut foame, am decis că mai bine rămân flămândă decât să fac vreo 4 km prin nisip până în oraș și înapoi pentru un prânz. P urma să meargă singur și să-mi aducă și mie de-ale gurii. Apoi, cu ochii lui de șoim, a... mirosit că am putea găsi campinguri în pădure. Am urcat pe pisc și am mers, am mers... Cel mai tare mă temeam de șerpi și de urși. P avea grijă să mă sperie în plus ca să înaintez mai dinamic și să țin pasul cu el. În schimb când am găsit un restaurant, unicul cred din zonă, și am căzut pe balansoarele de pe terasa cu vedere spre mare... ne-am simțit eroi. Cela vaut le détour! (Aceasta merită înconjurul!)

-->

După prânzul delicios și întremător am dormit cu capul în nisip pe la jumătatea dunei. Vântul se întețise. Un fel de nisipo-terapie de la granulele care loveau cu putere. M-am trezit de la strigătele unui tânăr care trecea la doi metri deasupra noastră cu deltaplanul. P râdea că semăn cu omul nisipurilor. Ca să nu se deosebească de mine, ca să fie evident că suntem un cuplu, i-am turnat cu palma făcută pâlnie nisip pe cap, sub maiou, în încălțăminte.

Ne-am reținut pe plajă mult după plecarea ultimului autocar spre Arcachon. Când am ajuns în stație și am consultat orarul transporturilor... am început să-l cicălesc că nu a fost prevăzător, dar de fapt ambii eram într-un fel panicați. Pur și simplu P își manifestă neliniștea altfel. Eu am nevoie, în cazuri de acest gen, de un... vinovat. Am oprit o mașină. Era un tânăr care ne-a dus până la jumătatea drumului. Următoarea mașină a fost mai greu să o prindem... Șoferii se uitau cu neîncredere la siluetele noastre, pe marginea drumului, cu bronzul plugarului pe ele cum a apreciat P înciocolățirea disproporționată a corpurilor noastre. În special aveam proeminențele roșii: nasurile, gâturile, pomeții, mâinile. Am ajuns într-un târziu la Arcachon, cu 2 min. în urma penultimului tren pornit spre Bordeaux. Aveam o oră de vreme la dispoziție ca să hălăduim prin oraș. Drept recompensă pentru spiritul meu aventurier P, în pofida guturaiului de la polen, mi-a cumpărat două cornete cu înghețată. Era noapte când am ajuns. Am picat direct în pat. Dimineața cearșafurile erau pline cu nisip.

Bordeaux

În Evul Mediu, francezii îl numeau... mare, iar la întemeiere, în sec. III î.d.H., orașul amplasat de-a lungul... „mării”, a purtat numele Burdigala. Azi, orașul în cauză se numește Bordeaux, iar... „marea” e de fapt râul Garonne. Ce reprezentare a lumii, a lucrurilor aveau locuitorii medievali ai acestei zone! E un oraș-port, cu mult aer. E orașul secolului luminilor, al lui Montaigne și Montesquieu. Mai e numit la cité du monde du vin.

Havuzul orizontal vizavi de Piața Bursei și bordelezii lui matinali.

Recomand cu o oarecare insistență eventualilor turiști Muzeul de Artă Contemporană. A fost construit de un inginer de poduri și drumuri, Claude Deschamps, în 1824, pe cheiul fluviului, ca depozit comercial pentru negustorii maritimi (aici se depozita zahăr, cafea, condimente – s-ar părea niște detalii în mijlocul acestui text, dar de fapt, având în vedere că azi adăpostește lucrări de artă... tocmai cafeaua și condimentele dozate potrivit, dau valoare artei și o fac... comestibilă). În 1974 este achiziționat ca spațiu cultural și reconvertit în muzeu. Are o construcție geometrică riguroasă, fiind conceput după modelul construcțiilor antice. Spațiul central din interior amintește de forma unor corăbii.

Instalațiile și expozițiile prezentate rare ori sunt reproduse în alte spații, deoarece sunt elaborate pornind de la posibilitățile cadrului arhitectural. Lucrările sunt rezultatul unei întâlniri, al unui dialog al artistului cu un context arhitectural impozant. Deplasarea spectatorului și receptarea lucrărilor din diferite unghiuri de vedere sunt elemente necesare acestei experiențe estetice.

savoir-vivre

Când nu scriu, trăiesc. Trăiesc oricum, de fapt – o buruiană sălbatică pe marginea apei curgătoare. Dar mă întreb dacăceea ce nu poate fi scris merită oare să fie trăit. Mă refer la Paștele ăsta petrecut în muzeul Orsay, cu Monet, Manet, Courbert, Rodin, Toulouse-Lautrec, Sisley, Degas, Gauguin, Renoir, Van Gogh, P și alții, și alții... turiști, cunoscuți sau... artiști. Prietenul meu Miller, văd că a pățit-o și el dacă și-a pus problema scrisului dans le ville de tous les plaisirs, mă liniștește că la Paris nu ai nevoie de stimuli artificiali pentru a crea. Atmosfera e plină de creație. Dimpotrivă, trebuie să te ferești să nu faci overdoză de stimuli... Intr-adevăr, aici orice te poate dispersa, acapara. Definitiv. Și pentru că vreau să mă concentrez în jurul acestui muzeu, notez aici că a fost inaugurat în 1900 ca... gară. Chiar seamănă cu o gară. Doar că una etajată prin părți, imensă.

Mai bine de jumătate de secol a avut destinații diverse: centru de găzduire pentru refugiați, decor pentru un film de O. Welles, gazdă pentru un teatru... Scapă de demolare ca prin minune. E de fapt muzeul impresioniștilor, dar găsești aici, clasificate pe săli, mișcări artistice pre și post impresioniste: neoclasicismul, romantismul, academismul, naturalismul, simbolismul, realismul... Rândul vizitatorilor, chiar la prima oră, dacă ar fi într-o linie dreaptă, deja ar traversa Sena, le Jardin de Tuileries și hăt... Personal, în lipsa unor senzații și repere spațiale exacte, pot exagera în această privință, dar de data asta P a calculat, cu ochiul lui de șoim. Deci, mă puteți crede. P poate cântări cu privirea păsările în zbor, poate aprecia distanța avioanelor de deasupra capetelor noastre, puterea zgomotului motoarelor vehiculelor de pe stradă, poate capta mirosurile de peste două cariere, poate intui ce fac vecinii de vizavi decodificând zgomotele de peste perete. E numai „potențialitate”. De aici îi vine și numele. E numai văz și auz. E bun de prozator vreau să zic.

Invitația dl N, a dnei C. În sfârșit, clădirile astea de locuit, burgheze, cu balcoane cu flori și geamuri generoase, care-mi rămâneau inaccesibile și pe care le admiram până acum din exterior, le-am văzut și din interior. Le-am deschis, le-am fotografiat, le-am închis, iar le-am deschis și mișcarea asta, s-ar părea mecanică, mi-a întărit sentimentul realității, m-a convins că lucrurile mi se întâmplă cu adevărat.

Mme D ne-a invitat la Café de Flore, cu un interior în stil art déco. Dar nu asta-i important, ci mirosul istoriei care te învăluie: e legendara cafenea în care Sartre, Beuavoir și alții și-au scris cărțile. La doi pași, o alta, Les Deux Magots – în secolul 19, un centru al vieții literare. Aici se întâlneau Mallarmé, Gide, Verlaine, Camus și desigur Sartre cu Beauvoir... Mă așteptam să văd o cafenea de lux, dar ambele, la prima vedere... sunt aproape ca toate celelalte.

Cartierul Marais, în Evul Mediu, a fost proprietatea Ordinului Templierilor. Eco scrie despre acest cartier, despre Ordin, în „Pendulul lui Foucault”, doar că ceea ce pare la el... speculații literare e de fapt, documentare istorică. Ca și în... „Cimitirul din Praga”, de altfel. Azi, Marais e cartierul turiștilor rătăciți, evreilor ortodocși, al gaylor și lesbienelor. De la cavalerii Templului, de la călugării medievali până la les mauvais garçons (denumirea unei străzi din cartier) de azi, e o distanță, antipodică la prima vedere. În realitate, picturile de epocă, litografiile istorice, surprind templierii călare câte doi pe un cal, identificați cu un cuplu.

Apropo de denumiri (de străzi, localuri). Majoritatea au o legendă. Dar dacă nu-i legenda, cel puțin e ingeniozitatea minții și a limbii: Restaurant des enfants perdus, Un chien au Marais, Un chien qui fume, Le Dos de la baleine, Le Bistrot du peintre, Jadis et Gourmand, Café des Lettres, Je Thé... me, Au Moulin de la Vierge, A Priori Thé, Le Train Bleu...

Bere și bărbați. Multă bere și mulți bărbați. După cum se vede din fotografie, nemaiîncăpând în local, berea și bărbații se revarsă pe stradă, în lungul berăriei. Iar vizavi de acest local, e o... biserică. Goală și tăcută.

-->

Librăriile în Marais lucrează până târziu. La intrare în una am citit: Les mots à la bouche. Cuvinte la gură, s-ar traduce? Mi se face gura... cuvinte?

Mansarda lui Cioran, Butte-aux-Cailles, Sena

Ehe! Ehe-he! Aș fi vrut și eu să trăiesc în apropierea Grădinii Luxemburg și să scriu despre neajunsul de a te fi născut, silogismele amărăciunii, cartea amăgirilor... Să refuz toate premiile literare cu excepția premiului Rivarol, să întorc spatele lumii și să vorbesc atâta despre suicid, chiar în buricul Parisului, fără a-l face să funcționeze pe adevărate. Am descoperit rue de L'Odéon - traversând pe diagonală Luxemburgul - și am avut sentimentul că e un loc sacru. Voiam să văd mansarda transformată în muzeu sau să citesc barem o placă la intrare care ar consemna viețuirea lui în acest spațiu, dar nimic din toate astea. Cioran e numai în capul meu un personaj atipic și demn de toată admirația... așa răsfățat cum a fost, huzurind în toate plăcerile pariziene, din câte deduc acum. Clădirea în care a locuit, are înșiruite la parter, ca mărgelele, librării și librării. Ce mă enervase librara care a strâns nedumerită din umeri întrebată de mansardă!

Dl N vorbește mult, în fraze trunchiate, însetat de comunicare. Stă în Butte-aux-Cailles, un cartier țărănesc. Lumea aici se cunoaște și se comportă de parcă ar trăi într-o familie ceva mai extinsă. O mahala. Care ar fi atracția pentru turiști în această zonă? Paradoxal, dar tocmai absența locurilor și monumentelor de vizitat, atmosfera și designul caselor... rurale. Turiștii sunt rarefiați și dl N respiră satisfăcut.

Povești pe malul Senei...

Cartierul Montmartre

Inițial a fost Cartierul artiștilor plastici: Picasso, Monet, Van Gogh, Toulouse-Lautrec... care mai apoi se strămută în Montparnasse. E situat pe o colină și merită să renunți la funicular și să-ți înfierbânți tălpile pe trepte, astfel încât Parisul să ți se deschidă treptat, panoramic în palmă. Aici s-au filmat câteva secvențe din Amélie. Zona e înțesată de artiști gata să-ți picteze portretul, de acrobați, muzicanți, acorduri de jazz, cafenele. E o aglomerație de nedescris. Aspectul alb al somptuoasei bazilici Sacré-Coeur se datorează... șlefuirii vântului. Pe scările din față, tinerii se relaxează și se simt bine fiecare cum poate. Pe alocuri, câte o frenezie cum nu am mai văzut. Și totul e atât de firesc. Într-o mantie odoriferă de cânepă care ți se așază direct pe inimă.

Vestitul Moulin Rouge. Întregul cartier e împânzit de sex shopuri, muzee ale erotismului și... mori de vânt

cu viața mustoasa care se macină în ele.

Le Centre Georges Pompidou

Când îi vorbeam lui P de necesitatea unui centru cultural de agrement în Chișinău, încă nu văzusem mostre de acest gen și nu-mi stătea gândul că undeva, asemenea centre există. Și acestea nu ar trebui inventate, uf, mai pică o responsabilitate de pe umerii mei, ci... preluate și ajustate. Centrul Pompidou mi-a depășit toate așteptările: expoziții de artă plastică, dar și de arhitectură cvasi-industrială, săli de teatru și cinema, loc de socializare și cultivare pentru adolescenți, o bibliotecă imensă, cafenele etc. A fost proiectat în 1974 de un italian și un englez. Cu un design avangardist care vine să spargă armonia arhitecturală a Parisului. E în stilul unei... uzine. Se înscrie în clasa arhitecturii high-tech și a atras la început numeroase critici nefavorabile (ca și Turnul Eiffel, la vremea sa). Totul ce se ascunde, de obicei, în construcția clădirilor, aici este etalat cu nonșalanță, pentru a folosi la maxim interiorul pentru expoziții și spații de cultură: scările, lifturile, tuburile de ventilație, cablurile de electricitate, sistemele de siguranță, țevile și întregul sistem întreținere. Un bondar întors pe dos! Cu viscerele la suprafață. Deasupra intrării, un panou suspendat care avertizează și-ți gâdilă un pic șocul: Arta trebuie să discute, trebuie să conteste, trebuie să protesteze. (G. Pompidou)

Anticamera, cu efect caleidoscopic, a președintelui Georges Pompidou. Ideea e ca imaginile să joace, să recreeze alte și alte reprezentări, cu fiecare mișcare a privirii, a schimbării unghiului de vedere.

Alte spații, cu acces interzis claustrofobilor.

O cameră doar pentru uz intern.

Clasicii artei moderne: iubitul meu Alberto Giacometti cu oamenii săi fi-ra-vi și alungiți mergând (în cărucior, în cutii, pur și simplu...), Amedeo Modigliani cu figurile alungite de bărbați, femei, Pablo Picasso (întemeietorul, alături de Georges Braque, cubismului), Andy Warhol (reprezentantul mișcării pop art, cu imagini în serie) și alții, alții...

o duminică pliiiină

-->

De pe bulevardul Raspail am intrat pe Edgar Quinet. În fiecare duminică, în lungul acestei străzi, se organizează o piață cu obiecte de artă. Cum ar fi cea din scuarul Teatrului Eminescu, doar că printre tablourile și sculpturile de aici, kitschurile sunt o raritate. Am urmărit vânzătorii-artiști, fiecare cu originalitatea și stranietatea lui, dar toți laolaltă învăluiți de o fericire specifică exclusiv lor. Am ieșit pe bulevardul Invalizilor și am ținut lungul străzii până la Hotelul Invalizilor, Muzeul Armatei. În fața bisericii Saint François Xavier se vindeau buchețele din crenguțe de boscheți și ne-am amintit că e duminica floriilor. Am fotografiat câini parizieni. Unul mai haios decât altul. Ca și stăpânii lor. Am fotografiat cupluri. Cupluri de bătrâni, de tineri, de culoare, mixte, îmbrățișate, sărutându-se, întinse pe peluze, pe băncile din parcuri, pe biciclete, de mână, bărbați cu bărbați, femei cu femei. Am reperat tipajul bărbaților parizieni: talie joasă, picioare subțiri, aduși puțin din spate și năsoși. Dar unde-s pariziencele? Toată lumea, am impresia, mănâncă, bea și discută și discută și se relaxează. Terasele și restaurantele sunt întotdeauna pline. Și e firesc oamenii să facă coadă la intrarea restaurantului în așteptarea unui loc liber. Dar să nu mă abat cu... ispita-mi de la... traseu. Credeam că voi vedea chiar un hotel pentru invalizi. De fapt e un muzeu al eroilor căzuți în război. În aripa stângă a clădirii, care se întiiiinde... cam cât două cartiere din Chișinău, o sală de forță. În fața ei, un bătrân în cărucior, cu fața la soare, cu ochii ațintiți asupra picăturilor picurânde din perfuzie. Eu, care mă intrud fără jenă în viața oamenilor fotografiindu-i, aici n-am putut și P mi-a dat o mână de ajutor. De pe bulevardul Tourville am intrat pe Bourdonnais și aveam impresia că acuși-acuși ajungem la Turnul Eiffel, e aproape încât, iată, îl atingi cu mâna de după rândul de copaci din fața ta, dar acest acuși a durat încă vreo 20 min. de mers pe jos. N-ai unde păși de atâția turiști în jurul Turnului. De fiecare dată când includeam camera să filmez și captam din jur discuții în rusă sau în română, mă deplasam câțiva metri mai în stânga, în dreapta, nu contează, unde auzeam alte limbi – mă ducea sângele, și mă desfătam ca o bucată de unt în terci în această babilonie. Cât am făcut coadă la tichete, am captat cu zoomul figuri de oameni în prim-plan, figuri de oameni care se minunează, zâmbesc, blazați, obosiți, nerăbdători, relaxați etc. După ce am urcat cele 328 de trepte până la etajul întâi, mi-am scos pantofii, mi-am încălțat balerinii și am mai urcat tot cam atâtea trepte. Acolo mi-am descălțat și balerinii și am intrat în ascensor. În vârful turnului am băut șampanie și ne-am bucurat că aventura asta ni se întâmplă împreună. Mult aer, visuri și planuri de viitor. Orice aș scrie aici ar fi doar... „un semn de umbră-n depărtare”. Tot în vârful turnului am surprins un tânăr cerându-și în căsătorie iubita. Jos, pe peluzele din jurul turnului, oamenii stăteau ca la plajă. Câtă mulțime! Am găsit cu greu doi metri patrați ca să facem picknic. După ne-am îndreptat spre Palais de Chaillot. Pe malul Senei P și-a servit cafeaua, eu – gofra cu ciocolată. E un desert tipic parizian, alături de clătitele (crêpes) cu diverse umpluturi. În lungul bulevardului Champs Elysees am admirat reprezentațiile dansante ale tinerilor de origine africană și maghrebină veniți cu această ocazie din periferiile nordice. Vestitul bulevard! Cum ar fi Ștefan cel Mare în Chișinău... În grădina Câmpiilor Elizee am ațipit de oboseală juma de oră pe o bancă. Apoi a fost grădina Tuileries din fața Luvrului. Ceva mai în dreapta – muzeul Orsay. Dar nu mai aveam putere și nici timp. Vom veni aici duminica viitoare. Ne trebuie o zi pentru asta.

la Paris nu se moare

L-am observat abia după ce am turnat apa clocotită în cana pentru ceai. Vasea, păianjenul, şi-a agitat spasmodic picioruşele, după care s-a crispat şi nu a mai mişcat. Cu această ultimă imagine am plecat. Lui P nu i-am spus nimic. La Buc. voiam să... Hipertensiunea se menţinea în pofida pastilelor. Mă gândeam că moartea lui Vasea e un semn să mă întorn. De fapt, în toate vedeam semne: portofelul lui P, pierdut/uitat în hotelul de la Buc., ploaia persistentă toată ziua, vesta de lână care, pusă în maşina de spălat, s-a făcut de două ori mai mică, lipsa de concentrare şi agitaţia, sângele – pe toate căile posibile. Visul meu e să văd Parisul şi să mor. De aceea nu vreau să-l văd, mi-a spus dna N la plecare. Să-l vezi, să mori desigur, dar nu la Paris. Aici nu ai când.

Stăm în inima Cartierului Latin: cartierul universităţilor, al galeriilor de artă şi al cluburilor de jazz, al parizienilor „rive gauche” (dar nu neapărat şi „gauchiste”) şi al junilor „bobo” („bourgeois bohème”). În aproprierea cimitirului Montparnasse. Să fi ştiut că numai o promenadă printre morminte îmi poate reda sănătatea! Cum ar spune P, ai văzut alţii ce-au păţit şi... ţi-a trecut. Ne-am înarmat cu o hartă în căutarea mormintelor lui Cioran, Tzara, Ionesco, Baudelaire, Durkheim, Cortazar, Beckett, Gainsbourg, Sartre, Maupassant, Sainte-Beuve, Beauvoir..., dar am renunţat în scurt timp, că ne-ar fi luat toată ziua. P, hai să ne îndreptăm înspre locurile unde stau grupuri de oameni. Cred că-s vizitatori la mormintele unor personalităţi. Când ne-am apropiat, era o înmormântare. Oamenii se îmbrătişau, se sărutau, îşi spuneau condoleanţe şi cuvinte încurajatoare. Apoi mi-a venit o altă idee. L-am rugat pe Florent, care era mai înalt decât noi, să ţintească mormintele acoperite cu... hârtii (scrisori lăsate de fanii vizitatori). Căci aşa arată mormintele scriitorilor. Unele... cu urmele buzelor cititoarelor rujate.

Mormântul lui Baudelaire

În cimitirul Montparnasse "Sărutul" lui Brâncuşi













Le Jardin de Luxembourg arată cum mulţi dintre noi ne imaginăm... paradisul. Să stai neclintită şi să priveşti oamenii relaxaţi şi exotici care se perindă prin faţa ta.




































Umor francez: trecere în infern, pardon, în curtea din spatele blocului în care locuim.