27 august în imagini

o noapte, o dimineață

Toată noaptea visez că-mi scot spinul din deget. Mi s-a inflamat încât a trebuit să-mi scot verigheta. Înainte de culcare. P s-a sculat pe la miezul nopții și mi-a pus un tampon cu iod. Am cumpărat pantofii maronii, din piele întoarsă, pe care-i văzusem în ajun la Salamander. În vis. Aveau exact mărimea mea. Până s-a pus Albina pe lătrat, cățeaua vecinilor și n-am mai visat nimic. Stătea lângă gardul nostru, taman sub geamul unde dormeam și... avea chef de vorbă cu alți câini din sat. Nu lătra că văzuse, auzise ceva, dar se socializa, cucoana. Lătra într-un fel specific, a... neavând ce face, după care se oprea și, din celălalt colț al satului, se auzea un alt câine care lătra întocmai. După câteva secunde ăla se oprea și iar intra Albina pe fir. P a scos capul pe geam și voia s-o facă să tacă. Dar zadarnic. A ieșit de câteva ori afară, a luat niște bulgări din grădină și a alungat-o după casă. P zice că dacă-s așa de sinceră pe blog să fiu până la capăt și să spun lumii cum aplic tactica dihorelui ca să-mi apăr poziția și predispozițiile și starea de nu-mă-atinge. Iaca sunt. Probabil crede că lumea o să-l jelească. Pur și simplu a dat în mine o scrânteală din aia... ancestrală. Dimineața eram plină de pișcături de țânțar. P n-avea nici una. Explică-mi te rog, avem aceeași grupă a sângelui, I pozitiv, am dormit într-un pat, ba mai mult – sub aceeași pătură, de ce numai pe mine m-au mâncat? Mă doare tare buricul. Mă trezesc de la durerea asta. Am descoperit o căpușă grasă-frumoasă în el. S-au început cele mai interesante proceduri. Cu uleiuri eterice, cu iod, cu apă sărată. Căpușa dă din lăbuțe și se înverșunează să părăsească locul cald-protector. Tactica mea (de dihore) funcționează numai în raport cu oamenii, dar când e vorba de diverse gângănii, gâze și animăluțe, sunt unul de-al lor. Se înfruptă toate. Nesătulele!

observații din natură

V are trei ani. Aleargă din urma lui A, de un an și jumătate (mă refer la vârstă, nu la durata alergatului), să-i ia camionul. Îl capturează într-o tufă ghimpoasă de mure. Își ridică tricoul până la buric și-l ticsește cu capul sub haină. Dacă ai să mai fii rău, am să te bag înapoi în burtă! În altă scenă, A – în poala mamei sale, așezată pe prispă răsfoind un ziar – ține cu o mână țâța din care suge, iar cu alta, face viraje cu o mașinuță pe cealaltă țâță. Vecinii din dreapta tot doi băieți au. Mai măricei. Mi-e mai greu să-i urmăresc printre gardul împânzit de liane cu flori. În schimb îi aud. Se ceartă. La prânz unul vrea piure de cartofi, altul – macaroane. Taică-său, ca să-i împace și să-i prindă cu poftă pe-amândoi, a făcut... orez. P joacă șah cu tata. Tata are o pălărie din paie. Parcă-i un... cireșar. Dar zice că-i de cowboy. Pentru că are o ață care se leagă sub barbă. Am câteva locuri unde pot fi găsită când nu-s la terasă. În tufele de zmeură din fundul grădinii. În cele cu mure dinspre drum, sau în balansoarul din vie cu femeile lui Mihail Sebastian. Mâța mă secundează ca o umbră. Și P. Știe că n-am lenjerie sub halat și se motănește și el. Caut pe youtube muzica recomandată de un meloman care mi-a comentat ieri postarea. Exact în clipa aia mai multă lume are nevoie urgent de net și tre să împărțim frățește un stick Moldcell. Nu ca băieții din dreapta, nici din stânga. Chiar frățește. Câte un sfert de oră fiecare. Pe rând. Eu sunt a treia. Seara, în grădina dendrologică – lansarea cărții Ecaterinei, Cântece de la șase. Un cadru neformal. Discuții la obiect. Mama ei spune că e bucuroasă că Ecaterina va face farmacologie. Pentru că ăsta e visul fiecărui părinte. Să aibă un copil care să-i prescrie medicamente la bătrânețe.

idilă la vilă

P ucide muștele cu mâna. Pleosc. Pleosc. Câte una. Câte două. Când acestea fac dragoste. Oricum e o luptă zadarnică. Ne atacă din toate părțile. Nu reușim să le alungăm de pe picioare, aterizează pe mâini, fluturăm din membre ca niște păpuși pe ață, ni se așază pe gât, pe față. Un gâdilit iritant. Mergem sub nuc. Stăm în trei pe iarbă. Cățeaua, pisica, ambele gravide, și eu, și P huzurește între noi. Când cu una în brațe, când cu alta. Tatăl lui udă cu furtunul drumul și grădina și se mai întoarce spre noi și ne udă. Hainele ne țin răcoare. Deasupra tot bâzâie un..., un... ceva între aeroplan și deltaplan. Un deltaplan cu motor. Ne plimbăm pe coclauri. Măsurăm cu tălpile un teren care ar putea fi al nostru. E numai iarbă și cornuți. O cireadă de oi și capre, vreo sută la număr, vin spre noi ca scăpate din ocol, ne înconjoară și rup nesătule din iarbă. Stăm pitic așezați pe vine. Dar ele nu ne atrag nicio atenție. Caprele se cațără cu picioarele din față pe tulpinile unor meri pădureți și mănâncă din fructe. Ne întoarcem mirosind a stână. Cu buzunarele pline cu mere. Din alea pe care caprele nu le-au ajuns. Nici noi nu le-am mâncat. Sunt acre ca lămâile. Seara tatăl lui instalează proiectorul în bucătărie, dă jos tabloul de pe perete și vizionăm un film documentar despre viața înainte de naștere. Ceva ce mă emoționează și mi-e rușine că devin sentimentală. În poalele mele toarce pisica. La picioare stă tolănită Molda. Alături e P. Lângă el, tata. Lângă tata, mama. Ținta din perete, de care stătea agățat tabloul, se mișcă de pe o față pe alta. De pe un obiect pe altul. Până la sfârșitul filmului. Prin geamul deschis se aud greierii.

a mototoli (tranz.), a se mototoli (intranz.) - despre persoane, lucruri, obiecte

Așa-mi trebuie dac-am ajuns să mă tenteze niște nenorocite greșeli ortografice mai mult decât marile greșeli pe care le-aș fi putut face.

Dacă nu crezi în povești, cum vrei să te căsătorești? Am întrebat-o și mi s-a făcut frică de tricoul ei roz. Atât de aproape eram.

Atât de leneșă și somnoroasă și obosită de parcă am lucrat toată ziua la câmp. Am citit... nebuniile altora. În loc să le scriu pe-ale mele.

Visez că nasc. Un arici. Și senzațiile, și senzațiile întocmai.

Măsoară 35 de milimetri. E cam de dimensiunea unei prune. A unei prune mari. Și cântărește cam 5 grame. A început să urineze. Aude totul. Inima îi bate cu 150 de bătăi pe minut. Are toate organele formate. I-a dispărut codița. Capul e încă mare, comparativ cu restul corpului și e aplecat un pic în față. Ține ochii mai tot timpul deschiși. Mai bagă degetul în gură. Reactionează la stimuli și preferă muzica de la Mezzo.

proiect național de lecturi publice la sate

Sunt 240 de căni. Exact numărul tinerilor care se odihnesc în tabăra „Cristiano” din Slobozia-Dușca, r. Criuleni. Am ajuns aici, împreună cu scriitorii Leo Butnaru și Grigore Chiper, prin Proiectul Național de lecturi publice la sate (inițiat și coordonat de scriitorul Nicolae Popa). Moldcell te invită să-ți cunoști scriitorii. Dl G era la volan. Cunoștea drumul aproximativ. Dar îl avea ca ghid pe fotograful Uniunii Scriitorilor, Nicolae Răilean, care cunoștea și el drumul ca și dl G. Din când în când opream ca să ne orientăm pe hartă. Am apucat-o pe-un traseu, ne-am întors, am luat-o pe altul. Îmi treceau prin cap diverse scenarii. Ca de exemplu... trei scriitori rătăciți pe câmpiile Moldovei.

Aici, fusesem întrebată despre... prima poezie pe care-am scris-o. Și cum nu-mi place să povestesc despre mine decât pe blog, să țes anumite mituri în jurul biografiei mele, m-am „folosit” de întrebare ca să le vorbesc despre lecturile necesare, despre cenacluri, despre Clipa, despre versurile anumitor vârste fragede care nu pot fi recuperate, peste ani, ca texte de valoare, despre altele.

Fotograful Uniunii, Nicolae Răilean.Scriitorul Leo Butnaru vorbind despre poezie.Public divers. Cu vârste cuprinse între 7 și 14 ani.

Eh, cum fără poze de grup?

Un filmuleț video în care copiii au dat buzna la masa noastră ca să ia cărți și reviste. Mare supărare a fost printre cei cărora nu le-au ajuns... La cine se referea Cantemir când constata că moldovenii nu se prea trag la carte? Precis că nu la ăștia.

aici

o cronică în detalii despre tabără, semnată de Cătălina Bălan.

Fain că avem bloguri!

tabăra de proză polițistă

S-au scris proze polițiste. Pe adevărate. Chiar dacă majoritatea suntem la origini poeți și ne suceam poate, pentru prima dată, penițele și mințile să concepem ceva... polițist. Mai scăpa Dumitru Crudu câte-un comentariu pe parcursul lecturilor, în după-amiaza ultimei zile, calificând unele proze drept non-polițiste, dar important era, cum spunea criticul Mircea V. Ciobanu, indiferent de ce am scris, să putem vinde textul ca unul polițist.

Dumitrița Raluca Parfentie în stânga. Tot pe stânga, spatele și chelia lui Dumitru Crudu și profilul lui Andrei Doșa. Lângă el ar trebui să fie și Naomi Ionică. Pe dreapta: Maria-Paula Erizanu, Diana Bârsan, eu, Aura Maru, Cătălina Bălan și alții pe care-i acoperim. Dar eu știu că sunt acolo.

Îngândurata Diana Bârsan care a scris la patru mâini cu Maria-Paula Erizanu.

Cătălina Bălan, Ion Mihai Felea și Carolina Vozian. Nu-mi amintesc cine citea, dar după figuri, deduc că lectura i-a prins.

Trio. Ecaterina Bargan, Ion Buzu și berea. În depărtare, cu ulcioare atârnând deasupra capului, criticul Mircea V. Ciobanu. Doar că ulcioarele-s goale, în comparație cu sticla de pe masă.

Ion-Mihai Felea în prim-plan și Petru Negură care nu a scris proză. A venit doar să asculte și care mi-a șters toate înregistrările video, din tabără, când am ajuns acasă. Zice că din... întâmplare. Desigur că am făcut scandal și l-am pus să adune încă o dată tabăra pentru filmări.

Vedere de ansamblu. Citește Ecaterina Bargan. Și Mircea V. Ciobanu, și Gheorghe Erizanu, și Angela Brașoveanu se țin de cap sau îl sprijină. Cu o mână, cu două. E prima proză care se citește. Mai urmează alte 13.

Mai multe detalii, vedeți pe http://erizanu.cartier.md/

tabăra de proză

Mâine începe tabăra de proză. 13 tineri din RM și 2 din România. Organizatori sunt Dumitru Crudu și subsemnata. La Trebujeni, Orheiul Vechi. Din banii Direcției Cultură a Primăriei mun. Chișinău. Vom avea trei zile de... aventuri și nebunii în proză... polițistă. Iată și o pledoarie, pentru început, pentru a spulbera nedumeririle de ce anume proză polițistă. Îi dau cuvântul criticului literar Mircea V Ciobanu, invitatul de onoare al taberei.

Pledoarie pentru nuvela polițistă

…Edilul unui oraş (Uruk) este un monstru, asasin în serie şi violator. Cetăţenii, îngroziţi şi sătui de acest dezmăţ, angajează un apărător, un fel de detectiv particular. Acesta încearcă să-l înfrunte pe monstru, dar nimeni nu iese învingător. Ambii luptători se pătrund de respect reciproc, se împrietenesc şi se pornesc în lume, în căutarea aventurilor. Prietenia lor devine proverbială. O femeie din sferele înalte (Iştar) încearcă să le testeze afecţiunea reciprocă cu declaraţii de dragoste pentru unul dintre ei, dar e respinsă cu trufie. Atunci ea îl pedepseşte crunt: îi omoară prietenul, pe Enkidu... Am repovestit, sumar, Epopeea lui Ghilgameş, cel mai vechi text literar cunoscut.

Textul biblic are încă în primele 10 pagini (din câteva mii) omorul unui frate de către alt frate. Iar la începutul începuturilor, părinţii acestora sunt trimişi în exil, ca pedeapsă pentru încălcarea ordinii prescrise. Putem spune că omul, alungat din rai, nimereşte în... literatură. Infracţiunea şi literatura sunt, ambele, abateri de la cotidian, de la canon, sunt ereziile sau apocrifele lumii.

Fabula unui alt text arhicunoscut (Iliada) începe cu răpirea unei soţii de către amantul acesteia şi angajarea unor complici-prieteni pentru a o recupera. Încă un text celebru implică un act de hoţie colectivă, un furt ( lâna de aur), cu elemente de contrabanda. În fine, ca să nu enumerăm chiar toate legendele antichităţii, istoria lui Teseu şi a firului Ariadnei aduce în literatură nu numai un subiect detectivist în plus, ci şi un simbol absolut al literaturii enigmistice – Labirintul. Iar povestea tristă a unui cetăţean care şi-a omorât (fie şi din imprudenţă) tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa a dat naştere unor concepte existenţiale care întrec limitele literaturii. Să nu uităm, în acest context, şi de Sfinx, un alt personaj şi simbol al enigmisticii.

Atât scriitorul, cât şi detectivul se ocupă de re-constituirea unui parcurs, de analiz[ a unui univers în care există o intrigă, altfel spus, de o istorie care demarează cu: „dar într-o bună zi...”, moment care fixează acea rupere a unui echilibru prestabilit. Dincolo de faptul că sunt captivante (o calitate absolut necesară literaturii), istoriile „poliţiste” au întotdeauna cele două elemente pe care se ţine orice naraţiune (epopee, roman, nuvelă, dramă, film): personajele şi acţiunea. Dacă aventurile sunt obiectul naraţiunii ca fenomen, atunciistoria poliţistă (infracţiunea, ancheta, judecata) este aventura structurată.

Dincolo de reprezentanţii recunoscuţi ai genului (A. Conan Doyle, Agatha Christi, George Simenon ş.a.), există şi o listă mare a unor lucrări din sferele înalte ale literaturii, construite pe scheme poliţiste: Procesul lui Kafka; Crimă şi pedeapsă de Dostoievski;Învierea lui Tolstoi; Hamlet şi Macbeth de Shakespeare; Oedip-rege de Sofocle; Baltagul de Sadoveanu; Durenmatt cu Pană de automobil; Gogol cu Suflete moarte şi Revizorul; Kadare cu Piramida şi Accidentul; Ca să nu mai vorbim de Numele trandafirului şiPendulul lui Foucault de Umberto Eco!

Un argument în favoarea literaturii poliţiste e cel pragmatic: lumea preferă textele captivante celor plictisitoare. Iată o consecinţă a acestui fapt: Corbul lui Edgar Poe, o capodoperă literară absolută, i-a adus autorului... 5 dolari. Nuvelele poliţiste i-au asigurat existenţa. Concluzia de suprafaţă: nu vă omorâţi Corbii, ei vă asigură gloria. Dar nu vă hrăniţi numai cu ei!

matrioșca

Și câinii au nevoie de un pic de noroc. Mă prinde gândul când văd cățeaua asta roșcată, grasă, cu țâțele proeminente uitându-mi-se fix în ochi - nici măcar la bucățica de plăcintă din mână sau la felia de carne din furculiță - de parcă ar vrea să mă hipnotizeze. Vrea să mă facă să cred că de fapt nu mâncarea o interesează. Îi încerc sinceritatea făcându-mă că scap ba o bucată de ou, ba o bucată de pârjoală. Desigur că nu rezistă. În schimb, când mă fac a scăpa câte o bucată de pâine, rămâne neclintită pe poziții. Când mă plictisește jocul, cățeaua se postează strategic în fața altui comesean și aplicând aceeași tactică a privitului sincer în ochi și a cozii tremurânde se căpătuiește cu alte bucate. Iar toate astea de departe nu se compară cu nimic. Cu atât mai mult cu faptul că scriu despre ea pe blog. Când e vorba de noroc.

Îl mai rog odată să-mi povestească despre vacile din Elveția. Sunt niște vaci fericite. Și când zice asta, garnisind descrierea cu detaliile anturajului, sunt tentată să-mi doresc să fiu pur și simplu o vițică pe pășunile mănoase ale Elveției. Și el, evident, vițelul meu. Dar nu sunt decât o... matrioșcă. Și în scurt timp matrioșca nu va mai putea ascunde că e matrioșcă.

se duce venind

ne încolăcim torsurile
în rostogol

pe țărmul în pantă

câte un val schimbă pozițiile scoicilor
ne răsucește

din alt unghi

înfulecăm unul din altul
să nu rămână bucăți nedevorate
ne pomenim că se sfârșește
ața-viața
și supraviețuim

întregi

cum să ne ridicăm la ceruri

doar sufletul să ne rămână
aburind deasupra mării

la orizont

pânzele unei corăbii ce

în țesutul acesteia

să fie furtună s-a răstit lucrurilor așezate cuminți în jurul său

a smucit faldurile feței de masă

dezgolind suprafața catifelat-lemnoasă

împrăștiind în țăndări vesela

cum ar da jos podoabele

rochia de

pe trupul ei

s-a întins

mlădiindu-și brațele

pe timp de furtună

valurile sparg cochilia scoicii

iar peștele pătrunde mai ușor

complementari

Ne-am pornit de la uniune. Am luat microbuzul câteva cartiere. El a preferat să meargă pe jos în ritm alert. L-am așteptat doua în minute în stație să se apropie. Îl urmăream după chipiul săltând. Până la etajul 6 la direcția cultură am urcat cu ascensorul. El a alergat pe scări. A ajuns gâfâind. Cu chipiul în mână și transpirat de-a binelea. M nu era. Va veni peste jumătate de oră. Am coborât din noi scările. Eu cu ascensorul. El alergând pe scări. La Gălbenușul de pe Pușkin mi-am luat piure de cartofi. O farfurie și apoi încă una. El - două căni cu compot și un ceai verde. Aveam numai farfurii în față. El - numai căni. De parcă eram în ziua a doua a facerii lumii când Dumnezeu a despărțit apele și pământul. El numai a băut. Eu numai am mestecat. Am mai mers o dată la direcția cultură. Am urcat cu ascensorul. El pe scări. Ne-am spus numele în fața lui M. Am decis ce era de decis. Am coborât fiecare pe calea lui și am apucat-o în direcții opuse. Cu o viteză izbitoare. Ca două forțe care se resping. De fapt, suntem prieteni. Pur și simplu viteza microbuzului în care eram plus viteza mersului său alert făcea să ne distanțăm foarte repede unul de altul. În câteva clipe a dispărut printre copaci. Era fără chipiu. Ultima dată i-l văzusem în cafenea.

grijile... lumii

E ca și cum ai intenționa să cumperi o mașină de lux și trebuie să ții în mare taină lucrul ăsta până când se întâmplă cu adevărat. În caz contrar, de câte ori mă conving, lumea începe să-și facă mari griji pentru tine, de parcă nu ar avea grijile ei destule. Mai întâi se va porni să-ți dea sfaturi. Experta! Va deduce ea că ai nevoie. Tare mare nevoie de sfaturile ei. În privința mărcii, culorii, anului de producție, consumului de combustibil, caracteristicilor cutiei de viteze etc. După care va începe să-ți povestească diverse povești „fioroase” care mai de care despre ce și cum a pățit nu știu cine nu știu unde: cuiva i s-a dezbrăcat anvelopa de pe discul roții și a deraiat într-un copac, altcuiva i-au spart mașina într-o parcare, un automobil a fost făcut terci după ce a căzut un copac peste el și altele câte și mai câte. De parcă ar depune tot efortul să te facă să te răzgândești.