varia

Un domn în microbuz îmi arată prin geam curcubeul. Mă aplec nițel către el, atât cât să-l zăresc și eu ițindu-se din frunzișul copacilor. Avem ambii o stare de mulțumire sufletească că-l vedem. Mă grăbesc să-mi formulez o dorință înainte de a mă retrage la loc, după care redevenim la fel de fulgerător cum ne-am animat, tăcuți și străini, alături de ceilalți pasageri, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat acum câteva clipe. Am luat gestul ca pe unul prin care-mi comunică că nu e deranjat, nu e supărat că am stat așezată jumătate de drum pe poala sacoului său șifonându-i-l.

Cineva țiuie agasant sub geam dintr-o jucărie. Încontinuu. Vreo jumătate de oră. P deschide geamul, scoate plasa pentru țânțari, să vadă la față copilul tembel. Sub nucii din fața blocului, o mamă flutură disperat o rățușcă verde de gumă deasupra feței unui bebeluș într-un cărucior.

Îmi amintesc de ochelarii stricați din geantă. Îi scot și i-i dau. Poți să te bucuri. Ochelarii care nu i-au plăcut niciodată.

Îl zădărăsc într-o discuție fluturând câteva nume de femei la întâmplare. Îl enervez. Mă joc. Și când el înțelege că nu-i decât un joc, îi cer foarte serios să aducă de la poliție o adeverință că a mers înspre casă singur și că la terasa respectivă din Chișinău, aseară nimeni nu a purtat fustă.

Vecinul de sub noi a sunat la ușă să mă întrebe cu ce detergent am spălat cearșafurile că sunt atât de imaculate, atât de... încât... îi obturează toată lumina. Într-adevăr, când m-am uitat, le atârnasem numai bine ca să-i acopăr în întregime geamurile.

câteva prejudecăți literare

(enunțate de interlocutorul meu A.B.

în emisiunea de sâmbătă a lui G.E. „Cărțile săptămânii”)

Scriitorul trebuie să fie nefericit (evident, pentru a scrie)

E o reiterare a mitului romantic al geniului suferind și neînțeles de ceilalți. Nefericirea nu este o condiție inerentă scrisului, din simplul fapt că există atâtea alte motive care te pot face să scrii o carte: ai o idee, vorba lui Noica, o obsesie; intenționezi să comunici ceva celorlalți; îți propui să experimentezi și să te joci (în acrobații stilistice, cu personaje, cu situații create într-o lume alternativă); vrei să-ți explici lucruri neînțelese sau să aranjezi (într-o ordine croită de o logică personală), să relaționezi, anumite întâmplări, fapte, imagini, oameni. Scrisul e o expediție aventuroasă și savoarea descoperirii stă la pândă la fiecare cotitură, gata-gata să muște din călătorul avântat în a cuceri teritorii neexplorate.

Scrisul este o povară, un blestem

Poate doar în cazul în care scriitorul visează, râvnește să creeze o „operă totală”, o capodoperă și chinurile „facerii” acesteia sunt resimțite ca atare. În acest caz, nu are de ce să mai și publice manuscrisele sale - în fond, niște ciorne în devenirea acelei mari cărți. Nu am auzit de un asemenea scriitor. Care ar duna maldăre de manuscrise și nu ar publica nimic. Cei pe care îi cunosc nu întârzie să-și editeze cărțile trâmbițând într-o bucurie care numai povară nu e. Printre altele, nu mi-l pot închipui pe un Eco, pe un Süskind, pe un Calvino încrâncenați sub povara acestui „blestem”. În închipuirea mea, aceștia se înfățișează huzurind distinși în plăcerea scriiturii ca o bucată de unt aurie în terciul fierbinte aburind.

Scriitorul trebuie să aibă neajunsuri, lipsuri... materiale

(evident, din același motiv)

Și așa, cantitativ vorbind, sunt o puzderie de scriitori când mă gândesc, dar dacă s-ar adeveri această „teorie”, RM ar fi populată în cea mai mare parte numai de literați. Dar ce să mai zic de Niger (intrată în topurile celor mai sărace țări de pe glob cu o rată de sărăcie de 92,7 % și cu 89,5 % de locuitori lipsiți total de instalații sanitare)! Cel mai tare mă sufocam că nici vorbă să se facă referință la capitalul cultural indispensabil unui scriitor, la fondul interior al acestuia - necesar să fie conectat la un anume grad de sensibilitate, la o vibrație interioară.

scrisoare

Dragul meu,

Îți citesc gândurile pe care nu am îndrăznit să le gândesc vreodată; simțămintele pe care m-am rușinat să le arăt, care m-au stânjenit sau m-au făcut să sufăr; gesturile pe care am visat să le fac; dialogurile ținute cu oameni pe care mi-aș fi dorit să-i întâlnesc personal.

Puteai fi oricum. Dar ești cum îmi placi. Nu-mi opui nici cea mai mică rezistență. Ai libertatea să-ți faci de cap cum vrei, căci te-am crescut ditamai bărbat. Pe măsură ce te citesc, te cunosc mai bine, te înțeleg, mi te apropii febril. Ești ceea ce nu am putut fi eu însămi.

Te citesc. Dar înainte de a te citi te-am scris și te-am aruncat într-o carte.

Cum și El acum citește zâmbind la ceea ce făptuiesc vietățile cărora le-a dat viață.

exact așa cum s-au întâmplat

Am stabilit că nu vom mai ieși să ne vedem cu perechi care au probleme de relaționare în interiorul cuplului, pentru că venind acasă consumăm o groază de vreme ca să discutăm, să analizăm aceste probleme și umblăm plini de empatie câteva zile din dorința de a le rezolva în locul acelor personaje.

Am pus amestecul pentru chec la copt și când urma să fie gata, mi-am amintit că am uitat de făină. P era indispus... că m-am jucat cu așteptarea lui, de parcă aș fi făcut-o intenționat. Zicea că nu vede nimic pozitiv în uituceala mea decât că voi avea ce scrie pe blog. Până în seară am mai făcut un amestec pentru un alt chec. De data asta cu făină.

Mi-a aruncat la gunoi toți chiloții cu flori, funde și buline. A zis că-mi cumpără alții... pentru femei adevărate. Copilăria a sfârșit. În schimb ne-am jucat de-a bunelul și nepoata. Un fel de idilă în care P îmi sugea colții dinților și gingiile mimând că nu ar avea dinți. După care intra în rol nepoțica, la fel fără dinți... sorbind cele mai tari licori.

Foaie pentru dragoste, sex și literatură

Ţi-aduci aminte iarba-n rouă,

unde-am făcut un 69?

Şcoala era pe terminate,

iar eu urma să dau la Mate.

Şi ţi-am şoptit că cifra 6

este simetricul lui 9,

care, rotit cu una sută

optzeci de grade,-ajunge 6,

şi, invers, 6-ajunge 9...

Tu erai tot mai descusută,

eu, tot mai doldora de rouă.

Șerban Foarță, 69 (o kamasutra pentru intelectuali

ilustrată de caricaturistul Ion Barbu)

scrisoare

Draga mea,

Nu te supăra că el crede presimțirilor tale ca și exit-poll urilor. Adică deloc. Pentru că a mai crezut.
Vrei mai bine să-ți dăruiesc această zi luminoasă și hotărâtoare?
Ia-o!
Poți să faci ce vrei cu ea!
E a ta!

Pune-i diacriticele cum îți place, rupe-o în versuri, dă-te la o parte și admir-o!
Ori topește-te în ea.
Ori toarn-o în pahar și bea-o cu paiul ca să dureze mai mult...

savoarea.

Iar mâine aștept să-mi dai un semn. Poți să-mi scrii numai un cuvânt: albastru sau roșu.

ca-n cărţi

La început i-am împrumutat Gaston Bachelard, Apa și visele. El a vrut să-mi atragă simpatia cu A supraveghea şi a pedepsi de Michel Foucault. Când ne-am întâlnit să ne restituim cărțile, am mai făcut un schimb de câteva titluri. Evident, nu atât de „serioase” ca primele. Încet-încet am trecut la beletristică, la literatură erotică... cuceritoare. Am început să ne vedem mai frecvent și să ne aducem unul altuia cărți cu sacoșa. Ne-a plăcut acest... sport. Ne vedeam mai des, mult mai des, decât reușeam să citim cărțile. Cărțile deveniseră doar... un pretext. De la un timp, nici nu ni le mai restituiam, pur și simplu ni le împrumutam (pe un termen nelimitat), ni le dăruiam. Fără să observ, ușor-ușor, cărțile din biblioteca lui s-au mutat in biblioteca mea. În felul acesta, P s-a mutat treptat la mine. Cum şi eu, demult devenisem locuitor de drept al apartamentului său. Am făcut schimb de biblioteci, în sensul cel mai direct. Iar odată cu acestea, de parcă am fi făcut schimb de case. Când am început să avem nevoie de unele cărți împrumutate, plimbatul acestora pe drumuri înapoi şi căratul bibliotecilor în locurile de unde au fost strămutate ni se părea mai complicat, de aceea am decis că cea mai bună soluție e să ne mutăm să trăim împreună. Și întrucât cărțile noastre, aranjate în aceeași bibliotecă, se simțeau firesc și apropiat, de dragul lor ne-am căsătorit. Dar... deja îi ştiam în cele mai mici detalii configuraţia minţii. I-o mângâiasem odată cu atâtea cărţi pe filele şi cotoarelor cărora mi-am plimbat ochii, gândurile, buricele degetelor. Am reconstituit într-un fel drumul Margueritei Yoursenar care înainte de a se căsători, pardon, de a scrie despre Marcus Aurelius, a citit cam tot ce citise acesta.

intenționat

Am îmbrăcat haina care îl înfurie. Un halat care reproduce pe pânza sa blana unui leopard. Îmi flutur poalele prin fața lui traversând biblioteca într-o parte, în alta. Fără o necesitate reală, evident. Dar o caut. Și necesitatea și clipa când se va năpusti și-mi va smulge, doborând felina pe covorul moale ca pe iarbă, și ultimii doi nasturi rămași.

Am lăsat pe canapeaua din salon câteva cărți de poezie, luate la întâmplare de pe rafturi. Astfel încât, în timp ce mă dezbrac sau îmi revin, maseurul să fie ocupat cu ceva. A deschis la întâmplare de-a viul de TD. Să fi citit o jumătate de poezie - cam atâta îmi trebuie să dau jos hainele și cam atâta i-a fost de-ajuns bărbatului ăsta (care n-are nimic de-a face cu literatura și care nu știe decât să aranjeze oase) ...să concluzioneze: „Băietul ista, probabil, a fost tare obijduit la viața lui...”

De la o vreme, nu mai comunic cu nimeni despre literatură. Pur și simplu... molfăi. Îmi cumpăr zilnic pesmeți italieni și brânză topită italiană - ...vreau să scriu ca Italo Calvino. Am căutat, consultat meniul ăstuia. Tipul... din astea mânca și... l-a ajutat. Și scria cum îl ducea capul.

Merg la decernarea premiilor US. Mă emoționez alături de L. Râd cât timp pe scenă e AB. Îl aplaud pe MVC pentru finalul elogierii MM. Apreciez sinceritatea și discursul la obiect al MPE, dar și a lui AC care îi face prezentarea. Mă plictisesc pe parcursul unor cuvântări. Ies din sală în timp ce se țin altele. Mă bucur, am palpitații, mă enervez, critic, aprob, comentez, șușotesc, tac, roșesc, fac glume, mă amuz. Într-un cuvânt, mă conving că-s vie și mă duc plină de satisfacție acasă.

Foaie pentru dragoste, sex și literatură

Ea a fost prima care a luat astfel ființă: picioare de carton, apendice de celofan și sâni de hârtie. Creată nu din coasta omului, ci din fâșii de hârtie. Nu de un Dumnezeu atotputernic care să despartă râurile Fison și Gihon, ci de un bătrân de două ori ieșit la pensie, cu degetele pline de tăieturi.

Antonio zăcea leșinat pe podea, cu bucățele de hârtie lipite de față și cu mâinile asudate, nemaiputând să audă cum foșnea hârtia atunci când ea s-a ridicat. Din mâinile însângerate, lichidul închis la culoare s-a întins pe podea, pătându-i pantalonii. Ea a pășit peste el care-i dăduse viață, mânjind podeaua lustruită cu sângele lui și, părăsind fabrica, a ieșit în furtuna de afară. Cerneala brațelor a căpătat o consistență apoasă; scârțâind pe asfaltul ud, picioarele îmbibate de apă i s-au zdrelit, iar degetele i s-au transformat în celuloză înmuiată.

Salvador Plascencia, Oameni de hârtie

tu, umbră tăcută și dragă, așază-ți fularul la gât, așază-ți fularul la gât

te rog, pe tine umbră, să redevii ființă

pragul suferinței

L a dat paharul cu suc de portocale la o parte, să nu fie niciun obstacol între noi, și a spus că nu-și imaginează o durere mai mare decât acea pe care a avut-o la 9 ani, când i-au pus în ghips tibia piciorului ruptă în două de la o căzătură de pe bicicletă, iar peste 2 săptămâni, văzând că nu s-a fixat la locul cuvenit, i-au rupt încă o dată piciorul, fără anestezie, ca să i-l reașeze cum trebuie. A amețit de durere și a leșinat.

M și-a amintit că durerea cea mai greu suportabilă i s-a întâmplat acum trei ani, când tăia la dispozitivul automat cu lame ascuțite un băț de salam și dintr-o mișcare greșită a mânii și-a retezat într-o clipită trei falange deodată. Și Urgența nu mai venea. Și simțea cum toată viața i se scurge prin acea mână odată cu sângele pe care nu-l putea opri.

Tocmai îmi sorbeam ultima picătură de ceai verde când ochii fetelor se îndreptară spre mine - îmi veni rândul - și tare voiam să mă eschivez de la o asemenea mărturisire și să nu intru în „competiția” asta. Dar în mijlocul atâtor suferințe ar fi fost o nerușinare din partea-mi să spun că nu am cunoscut dureri cu adevărat demne de atenție. Mi-am amintit de măseaua de minte care mi-a radiat durere până în tălpi, de aranjatul oaselor, după 26 de ani, timp în care scheletul, anume coloana vertebrală, vertebrele, oasele cutiei toracice, ți se împănează și concresc într-o anume formă, iată că trebuie rearanjate și redispuse altfel, prin masaj. Am preferat să rămân nerușinată, iar fetele, în schimb, m-au invidiat considerându-mă o norocoasă.

Când ploaia s-a întețit de-a binelea, V, care mai mult tăcea în tot acest timp, ne-a spus să ne imaginăm că cineva ne bagă o umbrelă în cur și ne-o scoate desfăcută. Asta a simțit ea acum doi ani, mușcându-și coatele vreo 18 ore - cât au durat chinurile nașterii fiicei sale. Și dacă până a intra în travaliu s-a dichisit în pijama nou-nouță și s-a machiat și refuza să se așeze pe scaunul comun din sala de așteptare precum că era... cam jerpelit, peste doar câteva ore, în timpul spasmelor celor mari, se tăvălea pe jos și lingea podeaua de durere.

Vântul ne sufla tot mai tare poalele rochiilor. Ploaia se îndârjea atingându-ne tot mai mult cu răceala ei. Chelnerul s-a apropiat gândind că vrem să cerem nota de plată sau să intrăm la dos, în local. Însă L și M au comandat câte o băutură Bloody Mary (Maria însângerată, tradus mot-a-mot, un cocktail din suc de roșii și rachiu, dispuse stratificat), V și-a luat o Tequila, eu - un Cidru.

Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2010

Am aflat din surse discrete, dar demne de încredere (să-i zicem convențional mvc), premiile US. Uraaaa! Juriul ăsta va intra în istorie. Pentru prima dată lista este redusă și nu-și propune să facă echilibristică, astfel încât toată lumea să fie împăcată: unuia i se acordă premiu pentru că are jubileu, altuia - pentru că are mamă bolnavă, unui al treilea - pentru că e prietenul președintelui juriului sau pentru că e „din gașcă” etc. Motive pot fi găsite suficiente. Ca și premii. Experiența a demonstrat-o. Mai mult decât atât, juriul din anul acesta nu a acordat niciun premiu pentru proză și critică literară. Nu pentru că nu s-au scris cărți de proză și de critică și nu ar fi avut ce juriza, ci pentru că nu a vrut să caute motive, bănuiesc. Motivele despre care spuneam mai sus. Lucrurile sunt simple și la suprafață: un anumit juriu recomandă anumite cărți ca fiind cele mai bune. Așa cum găsește acesta de cuviință. Mai bine să ne întrebăm de ce unele cărți au rămas în afara listei, decât să ne amărâm că li s-a acordat un premiu nemeritat.

Iată și lista celor mai bune cărți:

Poezie: Singurătatea de miercuri, Liliana Armașu;

Poezie pentru copii: Vizavi de vizavarză, Aureliu Busuioc;

Publicistică: Interviu la „Contrafort”, Vasile Gârneț;

Literatură rusă: Игра в пазлы, Miroslava Metleaeva;

Debut: Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, Maria-Paula Erizanu.

poveste. pe scurt

Când aveam vreo 5 ani mă închideam în wc și cântam cât mă ţineau plămânii melodia preferată „Măi bădiţă, Petre, măi". Ta credea că voi deveni cântăreaţă şi a mers în convingerea lui pân-am ajuns, să cred și eu că-mi doresc, în ansamblul folcloric al TC, "Opincuţa". Adevărul e că nu prea aveam voce.

Aceasta înainte de a-mi fi dorit să ajung cosmonaut. Pentru că își doreau toți băieții din mahala. Era la modă să-ți dorești anume asta.

La 8 ani am tăiat faldurile draperiilor din dormitor ca să cos rochii de schimb păpușilor. Ta a convins-o pe ma că ar putea fi pornirea unui viitor modelist de haine și să-mi dea resturi de material ca să pot să-mi exersez „vocația”.

La 10 mă apucaseră poeziile, scornelile, improvizațiile și mă simțeam inflamată de atâta fantezie. Ta îmi meșterise un caiet din foi colorate. Atâta plăcere a scrisului!

La 14 am decis că voi fi medic ca să-l tratez pe ta de diabet zaharat și să salvez lumea de suferință.

La 18, din cauza lecturilor abundente din Cioran, aveam convingerea că singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat este să fiu paznic în cimitire. Am început să frecventez un atelier funerar în care se meștereau sicrie și să întorc invers cadranele ceasurilor din casă.

Și în tot acest timp, numai ma nu a crezut în nimic și se uita impasibil la toate aceste transformări. Avea întotdeauna o vorbă: totul depinde cu cine te vei căsători. Pentru că și ea, la rândul ei, la 5 ani...

alerga desculț, după avioanele care veneau o dată pe săptămână, pe un lan nesfârșit de păiuș în regiunea Kurgan a Rusiei. Și avea tălpile zdrelite și însângerate.

electorale rurale

Am dormit afară pe terasă. Câinele vecinului a lătrat cam toată noaptea. De pe dealul din zare se auzeau bubuiturile unei petreceri. Țânțarii au tot zumzăit în jurul capetelor noastre ca niște sateliți în jurul pământului, cum ar spune un poet de la Bălți. Luna dispersa suficientă lumină ca să (ne) vedem fără a aprinde veioza. Felinarele din grădină erau adevărate fecioare în iarbă făcându-și loc cu rochiile lor diafane în întuneric. Când simțeam prin pătură că cineva ne traversează atent corpurile pe diagonală, gândurile noastre se sustrăgeau viselor pentru a se concentra asupra pisoiul care făcea naveta „afară - în casă”, prin geam. Aduna sub masă șoarecii vânați. L-am găsit dimineața înconjurat de trei victime chițcăite, una dintre ele pe jumătate vie. Oricum, pisoiul continua, absorbit de joc, să arunce șoarecele în aer, să-l prindă, să-l lase să se depărteze la distanță de o labă, după care iar să-l aducă cu ghearele înapoi. Șoarecele nu mai avea niciun hal. Dna M spunea că exact așa comuniștii și-au bătut joc de oameni în URSS. Dna M zice că dulăul vecinului a urlat vreo doi ani încontinuu. Și trebuia ucis. Că numai năpaste aducea urletul lui: ba secetă, ba ploaie cu gheață, ba democrații nu se înțelegeau în Parlament, ba a murit mama lui N, apoi mama lui V. Iar în primăvara asta, doi pui de bufniță părăsiți au țipat cât i-au ținut pliscurile în plopii din drum. Dimineața am mers la G să vedem puiul de bufniță. Ne-a întretăiat calea un arici. Mi-am dat seama că am două prejudecăți false față de acest animal: că ar avea picioare foarte mici și că s-ar mișca foarte încet. G hrănea bufnița cu o aripă de găină. A salvat-o din mâinile dnei B care, după ce a dat-o la câine și acesta nu a putut-o mânca pentru că are niște gheare și un cioc că ar pune pe fugă și o duzină de câini, se ducea s-o omoare în apa din pârâu. Dna M crește o herghelie de iepuri și spune că noul primar ar trebui să rezolve problema câinilor care urlă. Dna B crede că primarul trebuie să prindă puii de bufniță părăsiți pentru că nu poate deschide geamurile din cauza țipetelor lor.

I-am spus lui P hai să ne bucurăm acum seara de rezultatele exit-poll ului că mâine dimineață ar putea fi târziu. Și parcă am privit în apă. Aș fi tristă, desigur, dacă tristețea ar schimba cu ceva rezultatele oficiale.

freudism

el trebuie să fie adorat cel puțin de toate poetele și fetele cărora le este dragă poezia

el trebuie să stăpânească totul

el nu înțelege de ce nu mori de dragul lui ca altele

ca să aibă siguranța

că e stăpânul spațiului poetic

dacă te-ar domina erotic e ca și cum ar domina poezia întreagă

tu îl lipsești de o postată bună

în privința ta

totul e simplu și... invers:

la picioarele tale nu în capul tău