nevoia de muzică

Am zile când nu vreau nici să mănânc nici să citesc, ci numai să dorm, să dorm. Parcă-s în vacanță. Nici de blog n-am când cu atâta somn. P zice că s-a săturat să mă vadă în starea asta. În diferite poziții. Dormind. Secerată. Extenuată. Nu-mi mai plac roșiile și nici usturoiul pe care le mâncam până acum în cantități industriale. N-am ochi să le văd. În schimb, am un apetit sporit pentru murături, lapte acru și semințe de floarea soarelui. Buf... Ceea ce până acum nu mâncam nici cu sila. Câte un borcan de murături la două zile. Câte o butelie de lapte la trei. Mănânc până mi se face rău. Dar poftele nu mi se împuținează câtuși de puțin. Mă trezesc că vreau ficat! Ficat! P aleargă după ficat. Până îl aduce, până îl gătește și gust din el, vreau deja halva. Dar vreau tare, nu glumă. Tremur de dorință. Sunt plină de pofte și dorințe. Până P obosește să mă mai ia în serios. Și el când era mic se uita într-o revistă și a văzut niște cireșe albe licărind de savoare, zice, și i se făcuse poftă, dar eu nu mă uit în nicio revistă, pur și simplu îmi apar pe limbă, în imaginație diferite arome, gusturi și nu mă pot lupta cu ele. Tot corpul se înverșunează că vrea și vrea și gata. Am început să mă tem de el. Îmi scapă de sub control. Și din cauza interminabilelor pofte am senzația de stomac întors pe dos și de creieri priponiți. Decât să am dorințe și dorințe P e mai bucuros să mă vadă dormind zile întregi. Ca un om care nu există. Dar decât să mă vadă dormind, mai bine face abstracție de sala de concerte în care am transformat apartamentul. Doar muzica mă poate dispersa de pe propria-mi persoană. Mă face să uit de mine. Muzica de la Mezzo. Cu volumul la maxim. Suntem deja la vârsta când muzica devine foarte importantă. Se educă simţul armoniei în tot ce recepţionează, nu numai în sunete. Pur şi simplu, acum sunetele devin cele mai importante. El deja începe să simtă efectele vibraţiei muzicale. Îi place muzica cu o linie melodică limpede şi armonioasă. Știe ce știe. Poate, prin propriile-i predispoziții, să mă (re)educe.

o cronică în Contrafort

Versuri în căutarea antologicului

în... Codru

Sâmbătă dimineața. Ușa medicului de gardă e deschisă. Se aud voci. Și tu, zăludo, nu știi că trebuie să vii de bună voie? Numaidecât să te aducă poliția legată! Nu știi că dacă se apucă poliția de tine, te aduce la noi fără nicio discuție! Unde lucrezi? Așa... Și zici că ești din anul...? Stă proțăpit la masă cu un formular biografic în față pe care-l completează cu răspunsuri. Văd spatele unei femei cu „părul pădure”, într-un maiou alb-gălbui. Lipsită de orice grație, ca un bolovan trântit pe scaun. Parcă fără coloană vertebrală. Cu umerii voluminoși căzuți în față, zău, seamănă cu un ceas enorm lichefiat din picturile lui Dali. În schimb râde mult. Conectez dictafonul și-l apropii de cadrul ușii. Mi-e tot mai greu să urmăresc interogatoriul ăsta pentru că din celălalt colț de coridor se răsună zgomote: soneria de la ușa principală, discuțiile agitate ale unor pacienți cu rudele, teul și căldarea în mâinile unei alte paciente, scuturatul unui țol la balconul mare de către o infirmieră și o pacientă. Nu rabd. Îmi fac apariția în toată splendoarea. Medicul încrețește fruntea în semn că nu înțelege cine sunt. Mă apropii câțiva pași. Își amintește. E obosit și plictisit. M-am săturat până-n gât de... munca asta. Iar tu... subotnico, tu ai venit să lucrezi pentru că trebuie sau pentru că vrei? A? Cât ți se plătește pentru asta? Zâmbește în sens că-s tare naivă și că nu înțeleg mare lucru. Mare lucru din ce înseamnă viață. Adevărata viață. Și numai el știe ce știe. La ai lui 74 de ani. Ia un halat alb și du-te în secție. Zăresc pe coridor infirmiera cu țolul proaspăt scuturat în brațe. O întreb de unde pot lua un halat. Dl M mi-a permis să intru în secție să dialoghez cu pacientele. Mă privește neîncrezător. Dispare câteva clipe ca medicul să-i confirme imperioasa mea prezență, după care revine și foarte binevoitoare mă conduce în cabinetul în care se fac volantele matinale. Deschide un dulap cu halate curate, călcate. Ce-i drept nu chiar albe. Scoate unul de pe umerar. Mă conduce până în fața ușii secției propriu-zise. Scoate o cheie din aia lungă și ruginită cu care se deschid garajele. O răsucește scârțâitor. Intru. Intră. În lungul coridorului, de o parte și de alta, pe la uși, stau sau se plimbă femei. Se plimbă de parcă... ar pluti. Din cauza medicamentelor care le amețesc, le usucă gurile, le încețoșează privirea, le încetinesc mișcările. În salonul 1, salonul de supraveghere, pe un pat de fier, o femeie aproape goală stă legată cu cearșafuri făcute sul. Când trec prin dreptul celorlalte saloane, cu ușile larg deschise, observ paturi de fier ticsite câte 10-12 în fiecare salon, cu spații între ele de-un om. Nimic mobilă. Paturi acoperite cu o saltea subțire și o pătură. Toate la fel. N și P, pacientele cu care discutasem o zi mai devreme, mă salută lăsând să li se întrevadă dinții galbeni. Chipurile li se animă. Bună ziua, doamna Aurelia! Noi v-am așteptat. Mă gândesc dacă halatul ăsta face bine. Sunt privită cu un oarecare respect. În ochii lor mă impun din cauza cestui halat ca o autoritate și tot halatul ar putea crea distanță între noi. Dumnevoastră sunteți doamna Aurelia, mă întreabă o alta. Vreau să nasc o fată frumoasă ca dvs. O văd prima dată. Dvs. veți dori să vorbiți și cu mine? Eu am tare multe să vă povestesc. N și P mi-au făcut bună publicitate. Lumea mă cunoaște fără să mă fi văzut. Și niciun halat nu mă mai protejează. În cadrul ușii salonului 5 o altă femeie își învârte chiloții în aer. Ca o morișcă. Are chipul încremenit și ochii absenți. Parcă-i ireală și pusă în priză. Pe un scaun lung, alături de ușa salonului în care voi face popas, o tânără citește în șoaptă din cartea religioasă „Înfruntarea necazurilor”. E atât de absorbită de lectură încât nu mă observă. Nu observă pe nimeni. Nu aude nimic. În stânga ei, o doamnă cu părul răsfirat în toate direcțiile și doar cu un braț, mă urmărește ca o bufniță. Am impresia că e gata să se năpustească asupra-mi. Ceva mai încolo, o altă femeie își ține capul cu ambele mâini, aplecat în poală, legănându-l, de parcă ar durea-o ceva, poate dinții, mă gândesc. O femeie bine îngrijită, cu părul vopsit, se apropie temător-șovăitor și începe să plângă în hohote țipând că am venit să o filmez, să o arăt la tv și să-i iau copilul. Închid mai repede ușa după mine. Și scena asta se va repeta ori de câte ori voi ieși la wc. Mă simt penibil. Îi spun infirmierei că n-am nicio cameră de filmat. Zice să nu-i atrag nicio atenție că altfel, mi se pot duce și mie mințile. Infirmierele care le supraveghează probabil fac munca asta de ani buni. Una mănâncă la o masă improvizată răsărită, de parcă ar sta în fața tv ului, iar filmul pe care l-ar viziona ar fi unul și același încât nicio emoție nu-i mișcă barem un mușchi facial. Ba mai mult, se vede că-i plictisită. Din când în când scoate câte un țipăt: În salon! Dacă nu ar purta halat albăstriu, nu aș face diferență între ea și paciente. Închei cu ceea ce mi-a spus vara trecută în secția de bărbați un pacient: nu se știe cine dintre noi e mai bolnav. Cei care stăm aici, închiși ca la închisoare sau cei de la libertate. Pur și simplu, noi ne-am prins în capcană...

nopți

E suficient să fie doi țânțari în apartament. Pe unul, cu mari strădanii, să-l prinzi. Pe celălalt, nu. Ca să nu mai ai somn, nu mai zic liniștit. Să nu mai ai deloc. Iar dimineața să-l vezi deasupra ta, pe tavan, de câteva ori mai gras decât în ajunul serii. Mi-am amintit pur și simplu. Noaptea trecută când stăteam pe colacul moale al closetului și mi-am dat seama că petrec tot mai mult timp în wc. Și nu se știe cât va mai dura această... apucătură. Atunci, măcar să fie cu folos, am lipit pe pereții wc hărțile găsite prin casă: ale orașelor prin care am fost, ale celor în care (mai) vreau să ajung, hărți geografice, hărți cu obiective turistice, planuri cu traseele metrourilor. Și călătoresc. Și călătoresc. Drumurile sunt lungi, unele orașe - stratificate în amintiri ca o tartă în foi și foi fraged-cremoase, altele - așa cum mi le imaginez. Până dimineață mai e.

blogging-pledoarie

Scrisoare către un prieten scriitor

Blogul e o meserie serioasă.

Ori citesti zilnic ori deloc.

Pe tine te citesc și îmi este interesant.

Vreau să se ascundă un om interesant după blog,

nu numaidecât profund,

ci om real

care nu imită pe nimeni.

Ție îți reușește.

În blog tre sa fii sincer și dezinteresat

ca în jurnal

ca în literatură.

Numai că în sinceritatea publică

uneori cineva îți dă în cap ori toarnă zoi pe capul tău

încât tre să te detașezi și să ai imunitate

față de niște tipi care vor...

o femeie cât mai descoperită,

cu scene din dormitor

sau cu elemente de lenjerie intimă.

De unde sa iei... și cititori pe potrivă?

Când privește cine vrea,

scrie cui nu i-i lene

și încă anonim...

Vale

Foaie pentru dragoste, sex și literatură

VII

îmi place trupul meu când e cu trupul

tău. e așa, un ceva foarte nou.

mușchi mai buni, nerv mai mult.

îmi place trupul tău, îmi place ce face,

îmi place stilul său. îmi place să-i simt

coloana și oasele și tremurătoarea

fermitate catifelată pe care iar

și iar și iar o s-o

sărut, îmi place să-ți sărut așa și pe dincolo,

îmi place, încet mângâind-o, tensiunea

blăniței tale electrizate și ce vine după ce carnea

se desface...Și ochii mari firmituri ale dragostei

și poate-mi plac tresăririle

tale sub mine un ceva foarte nou

e.e. cummings, Poeme erotice

ca o... securistă

La o terasă. Trag cu urechea la masa vecină. „Fetelor, voi chiar nu țineți minte de la biologie? Să vă audă acum Vasluian, v-ar lua înapoi zecii! Femeia are cromozomi de tipul xx, iar bărbatul are xx sau xy. Când se întâmplă să fie xx + xx iese fată, când e xx + xy - băiat. Tata meu, săracul, avea numai cromozomi xx, de asta și suntem trei fete. Iar vecinul nostru avea numai xy, numai băieți. Tata înțelegea că oricâtă sămânță ar arunca, oricum vor ieși... crăpături, de asta și i-a spus vecinului: Măi Serioja, hai să ne schimbăm pentru o noapte soțiile!”

muzică, vă rog!

(fragment din însemnările din 06.07.2011)

Muzica parcă îi iese din mâini. E numai vervă şi nerv. Se mişcă mult, nefiresc de mult pentru un dirijor, încât lasă impresia că dansează. Are ceva inuman în ochii sticloşi înconjuraţi de părul lung, uşor ondulat. Zăpuşeală. Şi doamnele se apără cu evantaie. Toate la fel (nu doamnele, evantaiele): verzi, cu inscripţia TV5 Monde. Refuz să fiu... în rând cu lumea, ar spunea ma. Îmi fac vânt cu broşura-program. Mişcăm aerul dintr-o parte în alta. Cine mai mult. Cine pe cine. Din dreapta vine un miros de parfum dulce, cam din ala care are şi vecina de bloc - adică insuportabil, care se menţine încă mult timp după ce trece purtătorul acestuia, ca un siaj în urma avioanelor. Îl simt cum mi se aşază direct pe trahee. În stânga am un domn care miroase a bere şi afumătură. Eu, când ridic brațul și-l flutur ca un pendul din colo-n coace să-mi fac vânt, răspândesc un miros de transpirație, de simplă transpirație. Iar P, care e alături de mine, e excitat din cauza asta. Sorry. N-am vrut, îi spun. Nicio muzică clasică nu-i temperează mintea în erecție. Chiar în faţa mea, dar chiar în faţa mea un altul îmi acoperă cu cârlionţii înfoiaţi o parte din privelişte. Este însoţit de o doamnă care parcă îi e... soţie, dar parcă îi e şi fiică. Ceva scandalos, adică numai bun de literatură! Mai ales că aceasta are un păr luuuung, pe care şi l-a lăsat curgând în spatele scaunului. Parcă-s nişte crescători de păr. În acelaşi rând, dar ceva mai într-o parte, urmăresc din când în când nasurile şi o treime din figurile unui cuplu. Îşi trec discret ochelarii comuni dintr-o pereche de mâini în alta. Când priveşte ea, el ascultă. Când priveşte el, ea ascultă. Câtă complementaritate şi compatibilitate, dom'le! Ochii tăi sunt ochii mei. Ce nu aude, vede unul, aude, vede celălalt. Câteodată el se apleacă uşurel spre umărul ei şi-i şopteşte ceva. Altădată, ea se întinde să-i spună... poate altceva (cu siguranţă altceva). În schimb ambii zâmbesc concomitent... O gravidă stă aşezată în marginea rândului. N-aș fi observat-o în semi-obscurul sălii dacă burta nu i-ar fi ieşit din rândul aliniat, atât de în evidenţă. E ultima seară a Nopţilor pianistice. În scenă evoluează pianistul Dan Grigore, orchestra naţională şi... peste toţi ei, ca un Grenouille care ne vrăjește, ne amețește - dirijorul Misha Katz. Concertul nr. 5 al lui Beethoven și Carnavalul, op. 5, al lui Shumann. Și toată muzica asta amestecată cu varii mirosuri, coafuri, chipuri, profiluri... Când se încheie, e noapte de-a binelea, ne minunăm în stradă de cât de altfel, de diferită, de transformată e lumea care iese din Sala cu Orgă.

(pre)text

27 de ani. Programator la Casa Națională de Asigurări Sociale. Un foarte bun specialist. Acum trei ani, găsește în computerul directoarei - N.B., o înregistrare: un chef de zile mari al doamnei respective, împreună cu prim-ministrul Z.G. de la acea vreme. Nu reușesc să descos în amănunte subiectul filmat, dar deduc natura lui necompromițătoare pentru protagoniste. Tipul postează pe youtube un fragment din filmulețul respectiv. În câteva luni ajunge la psihiatrie. Obsedat, anxios și plin de frică până la iraționalitate și delir. Este personajul central, urmărit și ziua și noaptea, într-un scenariu periculos. Totul ce se întâmplă (în general, în lume) sunt înscenări pentru a-l captura și a-i radia din minte cipul cu informație și placa de memorie. Îl părăsește iubita. Își pierde serviciul și prietenii - suspectați că ar fi și ei implicați în această schemă, alături de oameni străini de pe stradă, spre a-i deconspira locul aflării. Înainte de asta avea 27 de ani. Era inteligent si... moral. De o moralitate care-i joacă festa aducându-l într-o stare de anomie acută. Nu mai poate să-şi gestioneze „propriul computer”, propriile interpretrări generate de gândul (inconştient) că a sustras fişierul respectiv şi că l-a făcut public.

...Ceea ce scriu nu este publicitate la vreun film. Nici rezumatul vreunei cărţi. Este un caz real care ar putea ajunge...

despăduchire

Să vă povestesc ce mi-a povestit...

Era des, lung și drept ca șinele de cale ferată... Ce-a rămas din el e o glumă. Mâncam toți în verandă când tata m-a lovit pe frunte cu ștergarul de pe braț. Ce-i fata tatii, deja aleargă păduchii pe tine? M-au izbit lacrimile. Nu că m-ar fi durut. Dar era neașteptat. După masă, mama mi-a trecut un cearșaf alb pe sub ceafă și a început să-mi descurce părul cu un pieptene din os, cu dinții foarte deși, la lumina unui bec pe care tata-l deznodase din tavan lăsându-l să penduleze la o distanță mică deasupra noastră. Era de la bunica. Pieptenele. Mama îi înfigea dinții în breton și mi-l trecea în lungul capului apăsând cu forță că-mi venea să mă cațăr pe pereți. Era un fel de mâncărime în două cu durere. Dar nu, mint, altceva a fost mai dureros. Și iar, și iar, pe același loc. Pielea capului mi se înroșea, mi se inflama parcă, mi se zdrelea. Când ajungea să-mi pieptene coama îmi smulgea smocuri de păr sângerii. Zâmbeam în două cu lacrimi când mi-i arăta cum sar pe cearșaf. Îl prindea câte pe unul. Îl freca oleacă între degete să-l... calicească. Apoi îl punea între unghiile degetelor mari și – trosc! Sângele țâșnea din ei cu putere. E sângele tău. Uite cât sânge au scurs. Iar eu simțeam un fel de mândrie că se face dreptate. Mult timp după aceea mama a rămas pentru mine instanța judiciară supremă. În două zile arătam ca o pasăre jumulită. Dar nici așa nu m-am putut salva definitiv de păduchi. Pe părul negru rămas se puteau observa cu ochiul liber niște forme alb-ovale. Erau ouăle depuse, lindinii. Mama le apuca cu degetele câte pe una și încerca să le tragă spre capătul firului de păr, dar se lăsau mișcate foarte anevoios. Erau puzderie. Pielea capului, de la răni, prinsese o coajă care începuse să se macine, să mă furnice și mai tare, în următoarele zile. Iar scărpinând-o o făceam să sângereze și mai dureros. Mama mi-ar fi spălat părul cu benzină, cum o sfătuise vecina care își spălase fetele, dacă n-aș fi avut aceste... răni. Ca o ultimă soluție, m-a dat pe mâna lui tata care mi-a tuns părul de la rădăcină cu mașina electrică. Când mi-am văzut fața în oglindă m-a durut cel mai tare. Copiii de joacă din mahala începuseră să mă arate râzând cu degetul. Tot mama a venit să mă scape de rușine când i-a venit ideea să mă îmbrobodească cu un batic, iar acesta mi-a redat o parte din liniștea pierdută. La 1 septembrie, în clasa întâi, în fotografia de grup, stau în ultimul rând, într-o margine, evident detaşată de ceilalţi. Aproape să ies din cadru. Din cauza batistei şi a impresiei că toată lumea știe ce s-a întâmplat sub acel văl protector. De obicei, mă feream să dau ochii cu cei din jur, dar când se întâmpla să ni se încrucișeze privirile, singurul gând pe care-l aveam era cel pe care mi-l repetase de atâtea ori mama: Laurito, numai morții n-au păduchi. Și nu înțelegeam de ce atunci nu poartă și alții capetele acoperite. În special Adriana, cu care făcusem schimb de rochii de păpuși. Căci mama ținea una și bună că de acolo mi se trage.

vietăți

La masă. Ma zice mai în glumă mai în serios că eu și P mâncăm mai mult... iarbă, referindu-se la legume, și de asta suntem... „slabi”. Îmi amintesc că și hipopotamii mănâncă numai iarbă, câte 40 de kg pe zi, și cântăresc 4 tone.

În pădure doi melci fac dragoste. Vin acasă și caut pe net detalii. Aflu că înainte de a se cupla își mănâncă excrețiile, iar după consumarea actului, penisul masculului e posibil să rămână în erecţie şi trebuie rupt pentru a se retrage. Iar lăcustele o fac oricând, cu oricine. Singura problemă e că uneori, femelele îşi omoară masculii şi le devorează capetele la sfârşitul actului. Ce inteligent e Google. Nu ca profesoara și ca manualele de biologie din liceu.

nu i-am văzut niciodată și-s tare curioasă

Vecinii de deasupra noastră obligatoriu se ceartă și se încaieră cel puțin de două ori pe săptămână. Dau cu piese de mobilier și veselă în pereți. Trântesc ușile. Țipă. Se pălmuiesc. Se umilesc și se insultă. Se trântesc corp la corp. Și nici unul nu cedează. Toate se întâmplă într-o reciprocitate sacadat-ritmată ca pe un ring de box cu doi pugiliști egali ca forță. De câteva ori P era gata să sune la poliție. Odată chiar a făcut-o, fără nicio susținere din partea mea. Ce ai tu să te amesteci în relația lor de familie? A venit poliția, cuplul a deschis ușa și a început să ia la întrebări oamenii legii. Ce vreți? Cine v-a chemat? Suntem o familie fericită și viața noastră ne privește numai pe noi. Ușă închisă. Azi i-am auzit din nou. Aproape la fel de gălăgioși. Făceau dragoste. Dacă nu i-aș cunoaște aș fi putut crede că aceste sunete, pocnete, răcnete, smucituri, sunt provocate de durere, de furie. Pentru că nu se deosebeau tare mult de cele din alte zile. I-am făcut un semn lui P: hai să sunăm la poliție.

timpul ieri

O vânzătoare beată, după ce o salut, îmi închide ghișeul direct în nas. Insist. Ciocănesc în sticla chioșcului până îmi deschide. Aveam impresia că e gata să-mi dea un pumn. Ochi tulburi, semideschiși, cu cearcăne întinse jumătate de față, buze vineții și... evident, iritată. Vă rog, Timpul de azi. Scoate niște cuvinte întinse, mai degrabă niște sunete, ca banda șifonată a unui magnetofon. În dreapta ei, pe scaun, o femeie la fel de tânără și de beată privește în gol. A tras de sub masă vreo patru numere de ziar și a căutat și a căutat să vadă, să citească pe unul din ele data, după care a renunțat și mi-a făcut semn să-mi aleg singură ziarul. Mi-am băgat capul și brațele până la coate prin ferestruică. Îndeaproape, femeile aveau trăsăturile feței delicate, într-atât de, încât puteau fi numite frumoase. Nu înțelegeam dacă erau cu adevărat frumoase, sau alcoolul le făcea să pară astfel, sau indiferența galeșă sau indignarea. Sau poate toate astea la un loc.

scrisoare

Dragul meu,

Cronicarii zilei, dar și cititorii rasați văd această carte ca pe una „intimistă”, „biografistă”, de-a dreptul „un jurnal intim”. Dar sunt convinsă că ești cea mai mare ficțiune pe care am creat-o vreo dată. De aceea mi-e lene să mai scriu. Mi te-am scris deja. În feluritele chipuri în care mi te-am imaginat: Luca, Matei, Marcu... Și, ca orice creator, nu v-am avut în grijă chiar în fiecare poem, în fiecare zi. Am zis: zbânțuiți-vă, dezvoltați-vă, urâți-vă și naște-ți-vă din dragoste. Într-un cuvânt: Iubiți-vă și faceți ce vreți. Dar fiecare, citindu-vă, s-a ostenit să-mi rescrie biografia din miraje ficționale, într-atât de autentici erați. Am tot atâtea identități câți cititori.

Iar eu... nu sunt decât creația și ficțiunea ta

adevărată.