Anecdotă

Ce simplu ar fi dacă ţi-ai putea apuca o suferinţă
cu mâna (cu una singură, nu amândouă, căci durerile tale
sunt găunoase, uşoare), şi-ai aşeza-o aici, în faţa ta, pe perete,
şi cu cealaltă mână ai bate un cui, s-o agăţi
- suferinţa este o mască, nu? - s-o atârni pe zidul
camerei tale - şi să o priveşti când ridici capul -
(îţi aminteşti cum ai citit în copilărie
că Luther a aruncat cu o călimară în masca diavolului
care-i apăruse în faţă - iscându-se din perete.
Numai că asta e suferinţa ta - dar la fel de înşelătoare -
suferinţele nu se atârnă de zid). Nu te poţi pune faţă în faţă
cu propria ta durere - poate că e mai bine
aşa - căci, cine ştie, ţi s-ar putea sfărâma
în faţa privirilor, ca o închipuire de fum când o atingi
cu degetele - şi n-ai mai apuca să arunci
călimara în ea - să-ţi rămână după aceea semnul.

Mircea Ivănescu

CLIPA... cea repede

călătorii virtuale cu un popas omagial și spovedanii pe blog

Lapovița m-a ținut în casă. Am călătorit de pe un blog pe altul. Când am încheiat cercul blogurilor cunoscute am început să explorez blogosfera acestora. Accesez un blog, de pe pagina aia sar pe geamul altuia. De acolo mă uit în ferestrele celorlalte bloguri. Din acele ferestre trag cu coada ochiului în încăperile altor bloguri învecinate. Rareori se întâmpla să redescopăr blogurile prin care am mai trecut. O călătorie căreia nu-i mai vedeam sfârșitul. Când am ajuns pe pagina unui blog cu profil economic am închis cu un sentiment păgubos toate ferestrele.

Mircea Ivănescu a împlinit ieri 80 de ani. Mă încălzește să citesc în exercițiul de admirație semnat de Radu Vancu că MI „nu vorbește despre literatură ca despre un sacrament, ci ca despre viață - adică firesc, fără emfază, fără inflamații retorice.” „Poetul nu numai că nu-și cultivă aparența poetică, dar își neagă statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversația privată, însăși esența de poet. E greu să găsești un poet mai uman decât Mircea Ivănescu și, în același timp, mai difident față de propria calitate umană și poetică, deopotrivă.”

P a adus agheasmă de la biserica de lângă pădure. Facem meditații și ne împărtășim, după două săptămâni de post, în condiții casnice. În ce privește relația cu Dumnezeu avem aceleași convingeri și căutăm forme individuale de comunicare în aceste conexiuni invizibile. Anul trecut preotul a refuzat să mă împărtășească din motiv că... aș fi „posedată de patimi”. După această discuție cu preotul am început să scriu mai cu sârg pe blog. Dintr-un fel de abundență a sincerității. Între timp am șters parte din postări, dar procesul în sine a fost cathartic. Nu mă tem de ce zice sau crede unul sau altul. Pur și simplu nu am nevoie de gândurile lor negative.

tăceri, cutremure, perspective

Dimineața i-am dat să citească un poem și s-a lăsat între noi o tăcere de vreo oră. Seara când a intrat în casă m-a rugat să-i dau o palmă să-și revină. I-am prins capul între palme ca între niște clește imense și l-am zdruncinat de câteva ori. Cred că mai tare decât cutremurul din Japonia. Toată ziua am avut sentimentul că aș vrea să fac altceva decât ceea ce continuam să fac din obligație, din alte responsabilități asumate.

A trișat la cină înghițind măslinele cu tot cu sâmburi. În fața mea era o moviliță de sâmburi, în fața lui - câteva. Ca să creeze impresia că l-am „nedreptățit”. Și pentru asta... ȘI PENTRU ASTA...!

Mi-a masat tălpile privind știrile ProTv. Și parcă era Mr. Bean. Apăsa într-un loc, iar efectele ieșeau la suprafață în altul.

Marchiza s-a ivit la ușă flămândă și grațioasă. A născut în altă parte. Nu în lada pe care i-am instalat-o. Abia aștept să-și aducă progeniturile miorlăite în bloc.

Am discutat despre eventualul blog al lui MVC. Am căzut de acord că va fi un boom și toate celelalte bloguri se vor învârti pe orbite în jurul acestuia.

leurdă și poezie

La uniune se citește poezie. Multă și diversă. Pe toate gusturile. Ies de acolo suferind ca un câine. Probabil din cauza măselei. De minte, evident. Încerc să raționalizez starea, dar mi-e și mai aiurea. O las baltă. Îmi reprim gândurile și suferința.

La Mesager, într-un reportaj, dau de P, încărcat cu sacoșe la piața centrală, printre legume și verdețuri - acordă un interviu despre... anemia de primăvară. Îndeamnă lumea să mănânce leurdă și urzici. La distanță de câteva minute, într-un reportaj despre ziua internațională a poeziei, îndemn lumea... să citească poezie. De fiecare dată, dar de fiecare dată, suntem invitați la emisiuni în aceeași zi, suntem surprinși de camerele de luat vederi în aceeași emisiune dacă se poate, ca azi, poziționați geografic la distanță unul de celălalt. Mă dau de-a dura de atâta râs pe covorul din salon.

în serpentină

la începutul începuturilor ne culcam în pijamale, dormeam ca soldăţeii,
aproape fără să ne mişcăm, fără să ne atingem, fără să respirăm.
în virtutea proximităţii afective, corpurile noastre, independente de noi,
urmau rânduiala lor şi aveau nevoie de timp să se acomodeze.
el intrase în insomnii. câteodată mă trezeam de greutatea privirii lui,
zicea că dorm cu gura, ochii întredeschişi şi am un profil perfect,
se scuza jenat că e din cauza câinilor care latră sub geam,
din cauza vecinului nevrotic care se dă cu capul de pereţi,
aruncă scaunele de podele, din cauza maşinilor care fac virajuri prin curte,
din oricare altă cauză.
am instalat geamuri termopan, am căptuşit pereţii cu material termoizolant,
dormitorul s-a transformat într-un cocon,
corpurile noastre deveniseră maleabile.
a urmat o perioadă în care se trezea dimineaţa cu chiloţii sub pernă
şi nu-şi putea aminti cum ajungeau acolo.
acum suntem la faza dormitului goi-goluţi,
cu picioarele unul peste altul, de-a întoarselea, încolăciţi ca şerpii.
i-am văzut la grădina zoologică, nu cea de la porţile oraşului, jalnică,
dar cea de pe Maria Cebotari. cu o crenguţă pe care o introduc
printre gratiile cuştii îmi adâncesc mâna în corpurile lor,
dar sunt atât de împleticiţi şi căzuţi în reverie că nu-i mai deznoadă,
nu-i mai trezeşte nici cea mai tare crenguţă din cel mai rău vis.

scântei

- Măi..., mergi ca boul înainte, dar te uiți pe pereți! Nu vezi ce stâlpi sunt chiar pe mijloc!

- Ce vrei tu?

- Să te uiți la mine, nu să caști gura pe pereți. Ai uitat când ne întâlneam cum mergeam pe stradă și ai dat cu capul într-un copac? Că tot așa te căscai pe dealuri. Să le povestesc finilor? Eu nu-mi fac griji pentru tine, ci nu vreau sa faci cheltuieli în plus în familie, să-ți spargi capul, să te duc să te tratez.

- Mai lasă-mă...! Tu cu reflexele tale de striptease-oare! Numai tu puteai observa bârnele astea în mijlocul localului. Și îndeosebi, ca să dăm dovadă de demnitate, noi trebuie să ne sculăm acum de la masă și să mergem în altă parte! Ei vor să ne zombeze... cu rusa asta a lor!

- Încetează, patriotule! Eu dacă le-aș lua pe toate în cap ca tine, aș deveni psihopată!

- Nu e vorba de a fi sau nu patriot, dar chiar te simți lezat!

- Auzi, auzi: te simți lezat! Ia te uită la el! Chelnerul cu ce-i de vină? Doar ți-a spus că proprietarul e rus și de asta meniul e în rusă.

- Ce mă interesează cine-i proprietarul, eu vreau să mă respecte pe mine, clientul!

- Auzi, ia și mănâncă-ți biftecul că se răcește și ține-ți gura ocupată! Nu căuta să strici seara asta.

turbulențe premenstruale

Nu găsesc sensul vieții.

Peste câteva zile voi uita că-l caut.

Și uitarea va fi un fel de (re)găsire.

o familie care se extinde

Vecinul de la 2 îi arunca din când în când câte un colț de pâine. De aceea își făcuse obișnuință să doarmă sub ușa lui. Noi i-am așternut o pagină de ziar și a început să înnopteze sub ușa noastră. Vecinul i-a pus un ziar întreg. Iar se mutase sub ușa lui. În schimb noi am prins a o hrăni cu plăcinte. Vecinul se ia la întrecere - cu resturi de terci și de ou cu jumări. Noi nu ne dăm bătuți - cu colțunași cu carne. El îi pune o cutie de carton. Noi - o ladă. El îi așterne în cutie o cârpă. Noi, în ladă - un prosop. Timpul pe care l-am comprimat aici în câteva fraze a durat de fapt două luni. Pisica și-a schimbat locuințele după calitatea serviciilor oferite. Și în toată această perioadă cât a făcut naveta două etaje în sus, două în jos, burta i-a crescut, i-a crescut. Când a ajuns să nu se mai poată mișca cu aceeași viteză iar burta să îi atingă în mers scările, s-a stabilit definitiv în lada de sub ușa noastră. Atunci i-am pus numele Marchiza! Va naște în câteva zile. Parcă e de la sine înțeles că-i vom fi moașe.

observații asupra naturii

Înainte de a sări în bazin ne-am frecat una pe alta cu zaț de cafea ca apa să lunece de pe corpurile noastre ca de pe niște gâsculițe. Eu pe dna I. Dna I pe mine și pe dna M. Dna M pe dna V. Dna V pe dna N. Dna N pe dna P. Dna P pe dna O. Dna O pe dna B. Iar dna B... nu a fricționat pe nimeni. Mâini. Peste tot numai mâini. Mâini alungite și fine. Mâini alungite și grăsuțe. Mâini scurte și grăsuțe. Mâini scurte și finuțe. Mâini musculoase. Mâini firave. Mâini cu verighete pe degete. Mâini fără verighete. Mâini bronzate. Mâini albe, albe-gălbui. Mâini cu pilozitate redusă. Mâini cu pilozitate abundentă. Mâini cu unchii ojate. Ojate c-un roșu aprins ca ale dnei B sau discret sau deloc. În bazin fiecare ține dreapta lui. Altfel ne-ar trebui semafoare. Dnei B i se pare normal să se fixeze ca o ventuză în mijlocul bazinului și toți care suntem acolo să o ocolim. Să fie nemulțumită că facem valuri în jurul ei și o stropim întâmplător cu apă. Dna B nu poartă căciuliță ca ceilalți. Părul vâlvoi parcă-i o flacără deasupra apei.

Când am revenit în saună aceleași mâini au început să se plimbe pe aceleași corpuri. În aceeași combinație. Ne-am uns cu lut. Dna B a refuzat procedura. Apoi ne-am frecat una pe alta cu porumb. Dna B... nu s-a lăsat atinsă și nu a atins pe nimeni. Apoi ne-am uns reciproc cu miere. Dna B s-a uns singură cu miere. A zis că toată lumea îi dorește numai rău. Iar ea, pe unde trece, cu caravană sau fără, numai bine seamănă. Atâta bine încât majoritatea nici îmbrăcată nu ar avea ochi să o vadă. În holul în care ne uscăm părul și în care toată lumea e îmbrăcată deja, dl CJ își plimbă lejer doar în slipi burta dizgrațioasă. Dl CJ și dna B sunt prieteni. Auditorii Curții de Conturi vor umbla încă mult să o „prindă” pe dna B să-i ceară socoteală pentru cele 9,8 milioane de lei cheltuiți din bani publici, dar aceasta se va ascunde în mijlocul apei. Auditorii, dar mai ales mass-media vor face doar valuri, valuri în jurul dnei B care le va scăpa de fiecare dată printre degete. Se vor ierta, uita peste câteva luni cele 9,8 mil. de lei. Și dna B iar va răsări din spuma apelor ca o nimfă. Cu părul în flăcări.

jocuri

Tata pâine integrală coace,
Țușca zburdă voios!

Tata-i P.
Țușca-s eu. De la rățușca.
Tot mai des ajungem să ne jucăm de-a mama și tata.
Dar când e vorba de pâine, P coace pe-adevărate!

Mirosul pâinii aburinde apare la început discret, ca mai apoi să se transforme într-o prezență aievea. Vei închide ușa bucătăriei, dar peste ceva timp se va strecura prin fisurile lemnului și se va stabili bine-mersi, picior peste picior, în salon. Te vei grăbi să închizi ușile care duc în dormitor, în bibliotecă, în camera copiilor, să-i blochezi accesul cu perne, pături, cearșafuri. Și când te vei crede un adevărat căpitan de corabie capabil să gestioneze un moment de derivă, mirosul tocmai va traversa, încet dar sigur, caraghioasele tale obturații, fortificații. Ți se va înfățișa sub chipul unei ființe fantastice enorme, cu contururi vagi, greu de identificat, care ia în stăpânire întregul apartament, se așază pe cărți, pe obiectele din jur, îți pătrunde în porii hainelor și pielii, în textura părului. Miroși toată a „casă părintească”, a „casă de țară”... Împotriva voinței tale, aburii denși îți excavează memoria afectivă dintr-un trecut amorțit de uitare și-ți scot la suprafață reziduuri de amintiri. Și pe măsură ce excavează, biblioteca în care stai se umple de vestigii. Te grăbești să închizi ușa, să nu se reverse în tot apartamentul. Dar zădărnicia acestui gest te înfăţişează într-o alură ilară.

Te reții - cel puțin asta! cel puțin asta! - să nu dai frâu nostalgiilor și sentimentelor și nu ești sigură că nu ești un bufon și de această dată.

Mme La Française și Mr English Man

Ideea e să comunicăm, în intervalul de timp asupra căruia convenim, în exclusivitate în franceză sau engleză. Încă nu am stabilit o pedeapsă pentru cel care încalcă primul regula jocului. De astă dată am invitat-o la cină pe Mme La Française. De cum a văzut-o, P a pus cratița fără apă la foc și se deda acrobațiilor lingvistice franceze. Eu tăiam cuburi legumele pentru salată cu un temperament ceva mai moderat. Când între noi începuse să-și facă loc un miros dubios, P a ridicat capacul cratiței, roooșie la față. Nu mi-a venit nimic potrivit la moment cu ce și cum aș reacționa (în franceză). Am râs printre dinți. Și P a luat-o ca pe-un act de vitejie. Când exersăm franceza sau engleza P e mai politicos. În mod vădit mai politicos. I am sorry. Pardon. Ne imaginăm cum ar fi să facem dragoste în aceste limbi. Il n'est pas trop long pour toi, chérie? Non, il est doux, doux... N'arrête pas...

Seara, Mr Negură și Mme Negură merg la spectacol.

câteodată

În bibliotecă pe covor. Întinsă pe burtă. Cu Eco. Prin „Cimitirul din Praga”. Când face câte o pauză, P se așază pe fesele mele, îmi scoate elasticul din păr, mi-l piaptănă și mi-l împletește în cosițe. Când fac câte o pauză, îmi despletesc cosițele, mă întorc pe spate. Soarele îmi cade pe față. Se rostogolește prin orbitele mele în abis.

o pizza zburătoare

Intru. Pământul florilor este schimbat cu pământ proaspăt din pădure. Frigiderul e plin cu produse. P face exerciții cu diafragma aplecat deasupra mingii enorme. Mi-o umflă. În fața tv-ului. Concomitent, trage cu coada ochiului la știrile despre Biden. O bătrână zice că au podidit-o lacrimile ascultând discursul din scuar. Un vârstnic, seamănă cu bunelul, își manifestă regretul de a nu i se fi permis accesul în interiorul îngrăditurii, mai aproape de scenă, deoarece instalațiile de semnalizare a obiectelor metalice reacționau la hainele sale. Scoate din buzunarul scurtei, în fața camerei de luat vederi și eu îl văd cu această ocazie, o unealtă de metal de vreo 15 cm cu care se strâng și se desfac șuruburile și piulițele. Că doar nu puteam s-o las... sub gard. Eu cu dânsa lucrez. Îmi trebuie. Explică bătrânul reporterului. La rolă se gătește pizza. E a treia încercare a lui P de a face o pizza normală. Prima dată, am strâns-o din tavă într-o sacoșă, era nu știu cum lichidă, și am dus-o direct, fierbinte cum era, să se ospăteze câinii din curte. A doua pizza a fost nu cu mult mai grozavă decât prima. Dar am lăsat-o până dimineață poate se întărește. A doua zi am gustat-o la un colț cleios și a ajuns până la urmă la aceiași destinatari. Și cu fiecare nereușită P se înverșuna și mai mult să exerseze până să-i iasă o pizza adevărată. A-de-vă-ra-tă! Să mă cucerească. Du-te măi băiete și cumpără aluatul și totul se va rezolva de la sine. Intuiesc că veriga slabă în aceste strădanii sisifice este de fapt făina integrală. Dar P se încrâncenează și mai mult. Urmează să scoată și această pizza din rolă. Mă așez cu o doză de solemnitate la masă. Torn ceva vin roșu în pahare. Aprind lumânările de pe geam. Pregătesc atmosfera, dacă nu înțelegeți. Am auzit numai un început de strigăt. Când m-am întors, tava cum se învârtea în aer așa se învârtea. I-am urmărit, aproape fără să respir, traiectoria. A făcut trei rotocoale în semicercuri. Cu bucățile de roșii ieșite ca niște ochi bulbucați din orbite. Acum înșirate pe perete. Și... pleosc, cu fața pe covor! După blatul semi-tare ne dădeam seama că asta era cea mai reușită pizza de până acum. Mie mi-a revenit sarcina să susțin pizza cu tava, să o împing în covor, pe măsură ce P îl ridica de la o margine, ca să aburcăm pizza înapoi în tavă. Când am întors covorul cu fața în jos, și pizza se reașeză în albia ei. Am luat covorul de pe ea, ca un capac. P are această experiență cu ceaunul cu fasole. Din timpul studenției la Iași. Doar că acum, ne-am bucurat pe-adevărate... pentru că am aspirat bucătăria cu o zi mai devreme. Gustoasă-i... „plăcinta” a mârâit P cu fălcuțele pline. Și am dat din cap în semn că sunt de acord. Că aveam și eu gura ocupată.

expoziția afișelor poloneze cu motive românești și spaniole

Muzeul Național de Artă al Moldovei. Expoziția va fi deschisă până în 27 martie.

Merită de văzut.

cenaclu

Ec. rămâne blocată în perimetrul gardului separator pentru Biden. Și acesta se întinde cumva labirintic pe câteva cartiere. Un șoarece în cursă, mă gândesc. Doar că la scară mărită. Îi zic, sari și vino! Dl P ne vorbește cum să creăm personaje cu... „probleme”, apoi tot noi, în calitate de autori, să le rezolvăm. Despre progresia complicațiilor. Complicații necesare. Că dacă totu-i frumos și bine la ce bun să scrii. Dl P califică textele care se încadrează în trendul postmodernist drept „parodii fără umor”. Pe alocuri exagerează, dar e captivant și cunoaște mecanismele funcționării textului. Ne „învață”, în baza câtorva exemple, cum să transformi o frază, oricare, în poezie. Care e diferența dintre a spune și a comunica și cum se raportează aceste nuanțe la un text. Despre încălcarea inerției așteptării care crează efecte literare. Despre poezia ca eveniment. Ferice de cei care au evadat din țarcul lui Biden!

de-ale viețuitoarelor

Știrile de la ora 7. Radio Europa Liberă. Vizita vice-președintelui Biden al SUA e asemeni călătoriei lui Gulliver în țara piticilor. Mâncăm fructe. Se discută presupusele motive ale vizitei. Portocalele ni se asociază ambilor cu revelionul. Revista presei gravitează în jurul tergiversării și neînțelegerilor legate de votarea legii bugetului de stat. Vecinul de vizavi a ieșit la balcon să fumeze și ni se uită în farfurii. Tragem jaluzelele. Prezentatoarea sintetizează clar și ordonează scenariile vehiculate în media scrisă. În legătură cu bugetul. În legătură cu F.

Multe vaci încălțate mai populează pământul, te gândești ajunsă la capătul orașului, într-o încăpere cu una dintre aceste biete viețuitoare. Dai din mână a lehamite și închizi ușa pe cealaltă parte. Încerci să nu te enervezi că ai pierdut timpul transportându-te până acolo, chiar dacă enervatul ți-ar prinde bine pe un frig ca ăsta. E un fel de combustie... necesară.

La C te prinzi într-o atmosferă degajată, cu oameni a căror vecinătate până acum era reglată la costum și cravată. Îți ia ceva timp să te deschei la nasturi, la limbă, să zici și tu ceva. Când e vorba de felicitări, mintea ta se blochează. Barem o banalitate să-ți vină pe limbă. Și atunci rostești expresia comună La mulți ani. Ceea ce te diferențiază în acest caz de ceilalți este tonalitatea. Atât. A, și zâmbetul. Și zâmbetul.

Se fac glume pe seama drumurilor care sunt peticite de zor în ajunul venirii vice-președintelui SUA. Numai drumurile care intră în traseul acestuia.

Întindeți o frază încolo și încoace. Mârâind. La un capăt. La celălalt. Aproape tot ce credeam eu și colegii mei despre sex, dragoste, Dumnezeu, sensul existenței și toate celelalte probleme care ne frământau se afla notat acolo, fără fard, aproape în stare brută. Nu tu ai scris cuvântul sex. L-a scris Eliade. Ai acoperire. Oricum... nu merge. Cuvântul sex alături de cuvântul Dumnezeu este o gravitate. Ba nu, o „gravitate gravă”. Din Eliade nu tre de făcut un idol, ci de... apropiat de un anume spațiu intim al adolescenților. Și ce dacă l-a scris? Reiese oare că tre să-l promovăm? Că tre să stricăm generația tânără? Care e și așa stricată. Până la urmă Eliade a rămas pur și inocent. Aproape tot ce credeam eu și colegii mei despre dragoste, Dumnezeu, sensul existenței și toate celelalte...

S-au spălat rufele. Le văd atârnate, la întoarcere, la geamurile din stradă. Lumina este aprinsă în bibliotecă. Mirosul supei mă întâmpină pe palier.

efectul Kuleșov

Regizorul și teoreticianul de film Lev Kuleșov a făcut în anul 1918 un experiment. A filmat 3 cadre în care același actor (Ivan Mozhukhin mai exact), cu o față impasibilă și inexpresivă, a fost filmat consecutiv lângă: 1) o farfurie cu supă; 2) la o înmormântare și 3) lângă o femeie goală. Filmul a fost prezentat unor subiecți, iar aceștia au concluzionat că în primul cadru expresia actorului sugerează poftă, în al doilea - compasiune și în al treilea - pasiune. Deși EXPRESIA era aceeași, PERCEPȚIA receptorilor s-a schimbat.

Ideea e că mintea umană:

• judecă lucrurile ÎN CONTEXT;
• anumite atribute se răsfrâng ȘI asupra subiectelor neutre (figura impasibilă și inexpresivă);
• nu conținutul imaginilor în film, ci ORDINEA în care ele apar și COMBINAREA acestora influențează reacția emoțională a receptorilor.

Convingerea lui Kuleșov era că „MONTAJUL crează realitatea cinematografică (…), natura nu reprezintă decât material prim al acestei idei creatoare.” Experimentul poate fi extins și-și menținea valabilitatea ȘI pe teren literar. Cu alte cuvinte, VECINĂTATEA, dar mai ales CIOCNIREA cuvintelor/ideilor/personajelor este cea care crează realitatea și efectele literare.

Ideea e că mintea umană:

• judecă cuvintele ÎN CONTEXT;
• anumite atribute se răsfrâng ȘI asupra cuvintelor neutre;
• nu conținutul cuvintelor într-un text, ci ORDINEA în care ele apar și COMBINAREA acestora influențează reacția emoțională a cititorilor.

competiția de mirare

S-a îndepărtat până la aragaz, adică suficient să nu vadă cum cari cu furculița salată din farfuria ta în farfuria lui, mai ales bucățelele de ceapă verde care în zile ca astea îți irită cavitatea bucală. Se va întoarce cu pastele aburinde. I-ai zâmbit de două ori mai intens. Să-l eclipsezi și să nu observe că ai trișat. Ai însușit tehnica asta pentru că... funcționează. Îi vei propune să ascundeți măslinele și bucățelele de cașcaval în paste și pe măsură ce veți mânca și le veți... „descoperi” să aveți tot atâtea motive de a fi surprinși. La final ați tras linia și ați anunțat câștigătorul în competiția de mirare: tu la găsit/mâncat/mirat de măsline cu un scor de 5 la 7, el la găsit/mâncat/mirat de cașcaval cu un scor de 7 la 8.

Ați dat cu banul să decideți cine spală vasele. Și te-ai mai mirat o dată - mirarea mirării! cum ar veni - că acceptă să dați cu banul când știe, știți neîndoielnic că vei ieși învingătoare.

departe

4 zile încheiate de când nu ai ieșit din casă. Nu ai sunat pe nimeni. Nu te-a sunat nimeni. Nu ai văzut pe nimeni. Nu te-a văzut nimeni. E și asta un fel de viață. Toată socializarea ta s-a redus la o apropiere de geam. Ai urmărit prin sticla fumurie animația de ființe și vehicule, gradul de înclinare a crengilor copacilor, legănarea firelor de electricitate, zborul a doi hulubi albi, siajele avioanelor, fetele din complexul sportiv de vizavi trăgând de fiare, lumina soarelui care se intensifică până la un punct culminant și apoi treptat se rarefiază și iar... reapare se intensifică etc. Această mișcare în volute și arabescuri, în traiectorii melodioase și zigzagate, frânte și continui (dar) în afara ta. Și în tot timpul ăsta nu ai încetat să plimbi câte o bomboană medicamentoasă prin gură. Să-ți dai vaga senzație că te integrezi cumva în tot cursul ăsta. Ai trăit cum credeai până acum că trăiesc numai pisicile, bătrânii și oamenii singuri.

Lungile observații pe geam vor fi alternate cu... căderi între copertele vreunei cărți. Iar în interiorul acestor lecturi vei alterna Freud, care la un moment dat devine vâscos și indigest, cu câte o carte de beletristică. Când mâna ți s-a întins la „Cartea fericirii” de Nina Berberova, P, care era la spatele tău, ți-a smuls-o fără să reușești să te revolți, întinzându-ți „Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană” de Marina Lewyska. Spiritul tău de observație sherlo-holmesian va deconspira că volumul ăsta i-a fost drag odată lui P dacă l-a luat cu el la mare. Copertele sunt ticsite cu... nisip și pietre colorate minuscule. Deschizi prima pagină. Și de acolo cad deopotrivă firișoarele de nisip, pietricelele și cuvintele: La doi ani după ce a murit mama, tatăl meu s-a îndrăgostit de o ucraineancă blondă, nurlie și divorțată. El avea optzeci și patru de ani, iar ea treizeci și șase. Femeia a explodat în viețile noastre ca o grenadă trandafirie și zulufată, instalându-se în casa și în viața bătrânului cu sânii ei superiori, botticellieni, tulburând apele din adâncuri, aducând la suprafață zațul unor amintiri îngropate și trezind în șuturi fantomele familiei...

Nominalizări pentru Premiile Observator cultural 2011

poezia se naște în joc, ca joc

Activitatea poetică, născută în sfera jocului, rămâne mereu la ea acasă în această sferă. Poiesis este o funcție ludică. Ea se desfășoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care și-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în „viața obișnuită” și sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice. Dacă admitem că seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vieții obiective, atunci poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozității, în acea parte mai originară, în care își au loc copilul, animalul, sălbaticul și vizionarul, adică în domeniul visului, al extazului, al beției și al râsului.

Johan Huizinga, Homo ludens

tratament pentru măsele de minte

să te frământ pe toate părțile,
să te explorez peste tot,
să văd unde în afară de măsea
mai sunt surse ale minții astea...
care tocmai dă din tine, care tocmai te înfierbântă...

și pe mine

să te mângâi cu o curelușă...
un masaj drăgăstos, de sus până jos...
iertare că sună a vers, n-am vrut,
sau același lucru cu palmele

tocmai sfârâi de minte și de plăcere...
cum să n-ai febră

acum... învelește-te puțin și gândește-te la nebunii,
îți dau voie să te atingi pe acolo pe unde alții zic că nu se poate.

nu-l cred

Un fel de isterie corporală pe care nu o mai iau în seamă. Desigur că trupul meu vrea desfătat, alintat și huzurește în mijlocul eforturilor lui P să mă fac bine. Indiscutabil de aici îi vine „boala”. „A prins vulpea la rană”, parcă așa zice proverbul. Lapte și ceaiuri din ierburi cu miere, inhalații cu uleiuri eterice, masaje din ciupituri, fricțiuni și lovituri ușoare cu muștar sau creme pe bază de piper iute - orice, totul numai ca fătoiul să se însănătoșească. L-am văzut demascat, „cum numa-n vis un înger se arată”, în clipa în care P a decis că stau acasă până mă întremez. Multă căldură și mult Freud. Și blogul, blogurile. Desigur blogurile. Astea tot fac parte din tratament. Bucuria lui! Că de nu... isterie! Se îmbolnăvește și mai tare. Dar eu nu-l cred. Corpul ăsta. Îl știu de pe vremea când avea vreo 4 ani și făcea febră ca la comandă când nu voia să meargă la grădiniță. Dar P nu știe.

Astă noapte s-a obrăznicit cu totul. Credeam că mi se va desface capul în două, urechea dreaptă mi se va detașa de craniu, iar ganglionul și ochiul drept vor exploda. Și era evident isterie! Fără nicio cauză: febră și dureri insuportabile. Îmi veneau în cap cam toate rudele decedate în ultimul an. O serie de prostii îmi ocupau mintea. P s-a sculat și pe măsură ce diversifica metodele de tratament, corpul meu se lăfăia în toate plăcerile lumii dar nu uita să ne demonstreze ambilor cum și cât de tare poate durea. Momentul culminant al acestei povești a fost când P a adus ceai de mușețel în cearșafuri. Un fel de picturală a la Manet, „Dejun pe iarbă”... Lumina unei veioze lipsite de intensitate se așeză pe chipurile noastre. Voiam să localizez punctul generator al suferinței. P, aprinde te rog lumina! P a aprins lumina. Dar durerea era peste tot. P, adă te rog lanterna și o oglindă. Am căscat gura și am aprins lanterna. P ținea oglinda. Apoi eu am ținut oglinda și m-a examinat el. Ori e boala vulpițelor, ori e măseaua de minte, a conchis. Și eu admit una din aceste două posibilități sau amândouă odată, dar nu știu dacă asta mă ajută cu ceva.

cathartic

Ai luat un taxi ca să ajungi înaintea lui. Dar puteai să presupui că și el va lua un taxi, astfel încât întâmplarea va face să coborâți în aceeași clipă la scara blocului, fiecare din mașina sa. Ai fi preferat să nu te vadă că ai stat pe bancheta din dreapta șoferului și imediat ce v-ați salutat ai avut grijă să-i spui despre mirosul dulce-acru insuportabil de tabac pe care-l emana ăsta, miros care s-a repezit ca un câine turbat la tine tot drumul cât ai mers în mașina aia jegoasă, desigur jegoasă. Ai avut o umbră de îndoială că detaliile astea ar fi suficiente. Am stat cu fularul tras până deasupra nasului aproape fără să respir. De vorbit... nici atâta. I-ai urmărit reacțiile. Oscilau între satisfăcător și plauzibil. Dar nu astea erau importante cu adevărat.

Dușmanul nu era între noi, dar în afara noastră. După ce am admis că dna T ar putea avea dreptate și am analizat conexiunile contextuale despre care ne-a vorbit și le-am găsit pertinente, am aprins lumânările de la cununie. Eu - două de o parte a dormitorului, P - două din partea ailaltă. Am rostit într-un glas rugăciunea pe care-am plăsmuit-o împreună:

Dumnezeule atotputernic,

sfinte Isuse,

sfântă fecioară Maria,

sfinți Constantin și Elena, ocrotitorii acestei case,

pogorâți asupra noastră și asupra acestui pat conjugal

pentru a-l purifica de toate gândurile și intențiile negative știute sau neștiute,

conștiente sau inconștiente.

Ocrotiți cuplul nostru cu un zid impenetrabil

în fața răului din afară.

Păziți-ne de propriile gânduri și energii distructive.

Dați-ne vitalitate, iubire și durabilitate

ca să sporim bunăstarea casei noastre,

ca să valorificăm potențialul nostru spiritual și mintal

și să aducem pe lume copiii noștri

într-un spațiu curat.

Visul - îndeplinirea unei dorințe

Visez că-mi manevrez întregul cadavru, că mă minunez de greutatea lui moartă, că mă cufund în acest paradox: un lucru care sunt eu. Dar sunt eu într-adevăr? Simt trezindu-se-n mine amintirea unei vechi emoții pe care mi-o pricinuia, copil fiind, un vitraliu din biserica noastră înfățișând martiriul sfântului Dionisie: decapitat pe treptele unui templu, corpul se apleacă și-și apucă propriul cap cu două mâini mari, îl adună... Dar nu dovada asta de nemaipomenită vitalitate o admiram eu. În pietatea mea copilărească, minunea asta mi se părea o nimica toată, căci, oricum, văzusem zburând rațe fără cap. Nu, adevăratul miracol era acela că rămânând fără cap, sfântul Dionisie se ducea să-l caute-n șanțul în care se rostogolise și că-l apuca cu atâta băgare de seamă, cu-atâta duioșie, cu-atâta grijă drăgăstoasă. A, de exemplu, dacă m-ar fi decapitat pe mine, n-aș fi alergat nicidecum după acest cap care, cu părul lui roșcovan și cu pistruii lui, era nenorocirea mea! Cu câtă pasiune mă lepădam de căpățâna asta ca flacăra, de mâinile astea lungi și slăbănoage, de picioarele astea de cocostârc și de trupul ăsta alb ca o gâscă jumulită, acoperit ici și colo cu o spumă de puf rozaliu! (...) De câtva timp, mă-ndeletnicesc într-adevăr cu operația de a smulge succesiv din mine unele după altele toate atributele - zic toate - ca foile unei cepe. Procedând astfel, alcătuiesc departe de mine un individ cu numele Crusoe, cu prenumele Robinson. Îl văd trăind și umblând prin insulă fără ca eu să mă bucur de bucuriile lui și nici să mai sufăr de pe urma necazurilor lui.

Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului